Sari la conținut

Dat barba jos să îngrozesc copila

Probabil că ai văzut filmele alea în care tații bărboși își bagă în groază piticii când apar bărbieriți. Ei, am făcut treaba asta împreună cu Bic, așa, în joacă. E scurt filmul, sunt șanse să te bușească râsul… Da, ai văzut bine, e albă. :p Și să nu uit… vocea lui Namiko. :)))

Concurs: la ce folosim tehnologiile astea noi?

Câștigătorii? Categoria a) Adina Lisovschi – Mă gândeam că ar fi util un pachet/kit/ colecție, că nu știu cum să-i zic, cu holograme ale marilor oameni politici, istorici, fizicieni, inventatori, biologi etc, care să fie proiectat/ prezentat elevilor în școli și licee. Poate așa, copiii ar fi mai atrași să descopere și să învețe. Da,… citește tot Concurs: la ce folosim tehnologiile astea noi?

5 sfaturi de bază pentru alimentația câinilor de talie mare

Am avut mai mulți câini. Și tomberonezi imperiali… dar și modele cu pedigree. Pe lângă cei de buzunar și cei de gentuță, majoritatea au fost și sunt de talie mare. Cam 60 de kile bucata, în viu. Un fel de căluți mai micuți, da’ cu canini mai bine profilați. Cel mai des ne întreabă oamenii… citește tot 5 sfaturi de bază pentru alimentația câinilor de talie mare

Cea mai neașteptată bibliotecă din orașul meu

Later edit: Feed-back primit după publicarea articolului? Cititorii mei au spus Bravo, uite că se poate, felicitări! Info primit după publicarea articolului? Dispar într-o veselie cărțile din bibliotecile despre care spun! La doar o zi după ce-am scris, stocul  de cărți a fost suplimentat cu încă trei cutii mari (dacă zic numărul de titluri poate fi înșelător).… citește tot Cea mai neașteptată bibliotecă din orașul meu

Romaniacs 2018 prin ochii curiosului

Update 1:

Spectaculoși concurenții!

Nu, pe bune, spectaculoși concurenții!

Nu, serios, oamenii sunt nebuni!

Fenomenală atmosfera! Fe-no-me-na-lă!

Foarte tare publicul! Cu toate că sunt sigur că nu era acolo o maree de posesori de carnet categoria „A” sau de ahtiați după bolovăneală și mocirleală, am văzut un public implicat, atent, dedicat, trăirist. Și asta parcă face cumva spectacolul și mai palpitant…

Și o treabă foarte tare este că ei, concurenții… oricât de grea este proba, oricât de leșinați ar fi mușchii, oricât de nasoale ar fi contracturile… ei râd și se distrează!

A, și mai este de notat ceva… camaraderia.

Sigur, e concurență mare. Sigur, dorința de victorie este foarte mare. Dar chiar și-așa… băieții ăștia nu uită să fie camarazi.

Și preferatul meu, tataie:

Și Tibi Hila. Fotograful zâmbăreț:

Dacă ai timp și răbdare, o galerie foto maaare de la Romaniacs 2018:

Pentru că ăștia de la Redbull ie putrezi de bogați și dă cu bani in marcheting ca boșii de boși… evenimentul se numește Redbull Romaniacs.

Dar mai sunt și alți  sponsori care pun umărul la povestea asta spectaculoasă ce astăzi trage de maneta de gaz pentru cel de-al 15-lea eveniment.

M-am pricopsit cu două legitimații din astea cu moț de la Rompetrol, care este și el sponsor Romaniacs, așa că-mi revin direct din pumni și de la Tomorrowland* am ajuns acum două ore la Sibiu cu trusa foto în cârcă.

Atmosfera e foarte mișto, am stat până acum lângă piloții de la Clasa Gold și sunt nerăbdători să se pună pe treabă, fac poze cu lumea pe stradă și… miștouri unii de ceilalți.

În esență, Romaniacs a devenit relativ rapid Satana tuturor concursurilor de genul rupe-oase-smulge-roți, este un eveniment respectat în toată lumea, iar anul ăsta aniversar vine cu un tur de forță suplimentar.

Ăsta este traseul Prologului, concursul debutează în forță…

Fac poze și revin** cu update-uri la articolul ăsta (fac și-un live pe Fb pe la 17:00).

Sper să vă placă pozele!

*promit să scriu și despre Tomorrowland

** sunt în zona 7 pe Prolog, dacă vrea cineva să ne vedem…

 

Un articol despre un copil singur. Eu.

Sunt un băiat din cartier.Născut în Berceni. În „77.

M-au dat prima oară la școala 111. Am stat până în clasa a 2-a… le-au zis alor mei să mă mute, eram prea bronzat pentru ei.

M-au mutat ai mei la 110. A fost bine până într-a patra. Prea mult solar…

Apoi m-au mutat la 96.

Deja știam rețeta… câteva zile de observat de la distanță, apoi începeau glumițele cu „alb ca smoala”, „maimuța”, „Congo”… și tot așa.

Și au început. În același ritm, cu aceeași răutate ca la celelalte două școli.

Și într-o zi s-a întâmplat ceva… am ieșit la sport, în curtea școlii.

Profu’ n-avea de gând să ia aur la Olimpiadă cu noi, așa că ne-a aruncat o minge de fotbal și ne-a lăsat în pace.

Am intrat și eu într-una dintre echipe. N-am făcut mare fâsâială, nu eram bun la așa ceva. Dar am alergat, făceam încă de-atunci sport de performanță, pregătire fizică aveam.

Am alergat, am dat câteva pase, am râs puțin pe teren, a fost OK.

În următoarea pauză mergeam către clasă, când un unul de la altă clasă a urlat după mine „Fugiți că vine maimuțoiul!” sau ceva de genul ăsta.

M-am întors să-i dau replica, dar n-am apucat. Unul dintre băieții din clasa mea a urlat tare, cu pasiune și supărare:

– Băăă, lasă-l în pace, e din echipa mea de fotbal!

Sunt un băiat din cartier. Născut, crescut și trăit în Berceni.

Îmi vorbești frumos… sunt prietenul tău.

Îmi vorbești urât… îți răspund fix cum m-a învățat cartierul. Și-ți promit că n-o să-ți placă.

Și eram obișnuit să trebuiască să mă apăr singur.

Dar atunci, fix în momentul ăla când un alt copil mi-a luat apărarea, am simțit pentru prima dată că… poate chiar de-s diferit, nu trebuie să fiu singur.

Pentru că în anii ce au urmat am văzut în cartier cum diferențele dintre oameni devin granițe imposibile de traversat.

Diferențele alea simple… de la hainele pe care oamenii le poartă, jargonul pe care-l folosesc, blocul în care stau, gașca în care-și cheltuie timpul… ori culoarea pielii. Diferențele alea simple deveneau la un moment dat niște prăpăstii de netrecut.

Cu o singură excepție: când jucam fotbal.

Cu alergătură și gâfâială, cu urlete și sudălmi, cu încurajări și râsete… fotbalul era un limbaj comun care ne făcea pe toți să uităm de toate diferențele posibile. Oricât de prost jucam. Eu. :)

Mă rog, fotbalul nu era. Încă este un limbaj comun.

Am intrat în campania asta Mastercard zâmbind, după ce am văzut clipul cu Pele.

Dă-i un PLAY, o să-ți placă…

Am văzut clipul și mi-am adus aminte de curtea Școlii Generale numărul 96, unde am simțit pentru prima dată că – deși diferit – nu trebuie să fiu neapărat singur.

La ani după, conexiunea asta a supraviețuit. Și iată o parte gașca de zăpăciți alături de care mi-am trăit adolescența…

O să revin cu ideea asta, am o surpriză foarte – foarte tare pentru toată lumea.

Promit.

Cum îți dai seama că ai îmbătrânit? Când adormi în discotecă, cu fața pe boxă!

Am avut norocul să mă nasc într-o epocă în care oamenii se distrau, nu mergeau la party pentru a-și flutura mașinile scumpe ori Louboutinii.

Pentru că pe vremea aia aveai ori Dacia ori RATB. Ori Oltcit, dar ăla nu prea pornea, deci… RATB.

Cât despre leobutani… espadrile le spuneau și aveau talpa de sfoară.

Neptun-Olimp-Jupiter

Să revenim… eram o gașcă de petrecăreți. După 15-16 ani plecam joia la mare la Neptun-Olimp-Jupiter și ne întorceam duminica. În total cred că dormeam maxim 8 ore.

Dar nu se vedea… ziua eram pe plajă, noaptea la disco-disco-dance-dance. Oricum dormeam mai mult pe plajă, aveam bani să luăm o cameră dublă punând bani 7-8 băieți. Unde să dormi?!

Îmi spunea mama că nu e bine, că trebuie să dormi cum trebuie, că altfel te faci praf. Da’ cine s-o asculte?

Mamaia – Costinești

Apoi au mai trecut anii și s-a ridicat Mamaia. Și dă-i și luptă! Aveam foști colegi de sală care lucrau în cluburi ca bounceri/bodyguarzi, foști colegi de clasă care lucrau în cluburi ca barmani. Să le dea Dumnezeu sănătate, că altfel n-am fi avut bani nici să ne uităm de-afară!

Dar așa… îți cam dai seama ce mai colindam…

Plecam la mare vineri seara (na, după serviciu), ajungeam acasă cu trenul ăla de luni dimineață. ne schimbam și plecam la muncă. Tot somnul era cel din tren, la dus și la întors, plus ce mai cădeai lat la soare pe plajă.

Ajunsese până și sor’mea a’ mică să mă certe că nu dorm destul și că o să mă fac praf…

Apoi… muncă peste muncă.

Apoi a crescut volumul de muncă și m-am cam retras din cariera mea de clabăr… ăăă… clubber din ăla profesionist.

Tot nu dormeam, că aveam fel-de-fel de proiecte și stăteam nopțile să le termin…

Apoi, acum vreo trei ani, mi-a atras atenția un prieten: dacă mă retrag așa tânăr din activitate… cine mai stă prin zonă când o începe fiică-mea să iasă în oraș?!

O să iasă dar eu o să fiu acasă, șontorog leșinat!

Ză rezurecșăn. Renașterea.

Am zis că așa ceva nu se poate! M-am îmbrăcat frumos și am ieșit la discotecă.

După o zi întreagă de muncă. Fără somn.

A fost frumos la discotecă. Am băut juma’ de pahar de aperol și m-am distrat de minune. Am adormit cu fața pe boxă până la vreo trei dimineața, de mi-au zdrăngănit tâmplele două săptămâni după!

Și mi-am dat seama că ne trebuie puțină organizare. Adică muncim, desigur. Dar trebuie să ne și distrăm.

Nemurirea. Soluția: sport + ceva sală + somn bun.

Am făcut niște schimbări. Mici. Dar pentru că le-am făcut pot să muncesc la viteza, nivelul și volumul ăsta, dar mă vezi și țopăind fericit la Tomorrowland, Untold și Electric! :)

Am început să merg la sală. Nu mult, doar cât să țin utilajul în priză.

Nu mai mănânc agitat și complet aleator din punct de vedere ore.

Și dorm altfel. Nu dorm multe ore. Dar caut de fiecare dată să am un somn bun… am izolat dormitorul mai bine, am făcut un pat pe măsura corectă (2,2m x 2m) și – cel mai important – ne-am luat o saltea bună la pat.

Dacă dormi bine, mănânci decent și nu ești chiar complet sedentar… poți performa și la muncă și poți țopăi și la disco.

—–

Ai văzut tag-ul și categoria articolului, îți spun și de ce e așa: am scris articolul la propunerea Dormeo, care se pregătește de sărbătorirea Zilei Internaționale a Somnului printr-o campanie de reduceri sănătoase. Le poți vedea aici. ;)