Frica de mâine. Sau cum e să fii părinte în vremurile astea

Când n-ai copii, te gândești la viitor altfel. Cu planuri, cu „o să fie bine”, cu entuziasm. Poate chiar puțină inconștiență. Sau mai multă…
Când devii părinte… viitorul capătă alt gust. Nu mai amar. Dar mai serios. Mai neliniștit.
Nu-l mai vezi prin ce ți-ai putea cumpăra. Ci prin ce ai putea să-i oferi.

Și începe frica.

Nu e panică. Nu e groază. E frica aia tăcută.

E frica aia care se bagă în piept când îți adoarme copilul pe piept.
E frica aia care te face să citești știri până la 2 dimineața, cu inima în gât și stomacul strâns.
Când calculezi pașii următori și vezi nu numai că nu ai ași în mânecă ci că… avem cu toții cărți proaste.
Și nu ți-e frică pentru tine. Ci pentru el. Pentru ea. Pentru copilul tău. Pentru copiii tăi.

Te întrebi dacă o să poți.

Dacă o să poți să-l ții la școală bună.
Dacă o să ai bani de medicamente, dacă va fi nevoie.
Dacă o să ai loc de muncă peste doi ani.
Dacă lumea în care va crește o să-l învețe iubirea. Sau frica.
Dacă va vedea violență sau alinare… dacă va auzi urlete sau cântece.

Te întrebi și taci. Pentru că n-ai timp de dramatisme. Ai treabă. Ai scutece. Ai teme. Ai drumuri. Ai de gătit. Ai de muncit.

Și… mergi înainte.

Pentru că așa sunt părinții.
Nu perfecți. Nu fără teamă. Dar cu o forță de nedescris.
Cu o dragoste care topește toate fricile.
Cu o dârzenie care zice, în fiecare zi: n-am voie să cedez, are nevoie de mine întreg.

Și dacă azi n-ai totul, îi dai tot ce ai: timpul tău. Încrederea ta. Mâna ta. Zâmbetul tău. Spatele tău.

Pentru că, la final, copiii nu vor ține minte cât ai avut.
Ci cât ai fost.

Frica pentru ziua de mâine n-o poți scoate din noi.
Dar frica asta mai și ajută uneori… ne face mai atenți. Mai ancorați. Mai umani.

Important e să nu ne lase reci.
Să nu ne izoleze.
Să nu ne taie curajul.

Ci să ne țină treji. Iubitori. Conectați.
Ca în fotografia asta simplă, cu palme întinse.
Mari și mici. Împreună. Acolo stă tot sensul.