Sari la conținut

Da-i [play] cu incredere si citeste…

Cum reactioneaza oamenii in fata unui copil infiat?

In primul rand sunt stanjeniti. Reactioneaza ca si cum ar trebui, cumva, sa-si ceara scuze.

Apoi lasa sa se vada ca le pare rau. Nu stiu povestea, nu stiu motivele, nu stiu nimic… dar banuiesc faptul ca tristetea este tovarasa acelui copil.

Se uita cu mila la copil, se uita cu mila la parintii adoptivi… se uita ca si cum acest compromis, acest gest, aceasta pomana data de parinti si primita de copil este un lucru urat si anormal.

Refuza sa vada gestul incredibil de frumos, refuza sa vada cum povestea odata trista – poate – acum merge vesela spre fericire… se uita ca la o incrucisare nefericita intre doua specii straine, ca la o combinatie nefericita care s-a precipitat inestetic.

Se uita si judeca… rai, in nestiinta, pangarind cu gandurile lor meschine si ordinare unul dintre cele mai frumoase gesturi pe care o fiinta vie le poate face… sa-si dedice viata cresterii unui pui nezamislit de sine… sa preia o responsabilitate pe care altul a declinat-o intr-un fel sau intr-altul si sa-si asume sa faca totul asa cum trebuie…

copil tristLa fel ca in toate povestile in care prostimea sta pe margine, judeca si comenteaza, cei aflati in mijlocul povestii, in loc sa primeasca un ajutor, un gand bun sau macar o simpla indiferenta… primesc aceleasi priviri furise, aceleasi susoteli de cacat, aceeasi raceala, aceleasi gesturi stangace si indoielnice.

[sursa foto]

Bai, nu am dreptul sa va spun – celor care faceti asta, atunci cand faceti asta – ca sunteti naspa, urati si de rahat… dar va pot spune ca nu sunteti frumosi.

Da, tocmai am asistat la ce spuneam mai sus si-am vazut in ochii parintilor adoptivi regretul ca au povestit despre adoptie si m-a racait pana la nervii dintilor cum cel mic si-a plecat privirea, rusinat.

Oamenii pot fi atat de rai. Atat de prosti si de rai…

25 comentarii despre "Cum face rau omul prost."
  1. gogu

    ai mare dreptate, again. Si asta nu se va schimba curand, din pacate, avand in vedere educatia pe care o impunem noilor generatii…

    răspunde
  2. Elena

    E plina tara asta de specimene de genul asta …rai…prosti…infatuati…ajungem sa ne minunam cand mai gasim cate o persoana normala…..si, ce-i mai grav e ca astia fac copii !!!!!

    răspunde
  3. Vera

    Stiu din proprie experienta ce inseamna pentru un adult sa primeasca acele „priviri furise, aceleasi susoteli de cacat, aceeasi raceala, aceleasi gesturi stangace si indoielnice” de care zici (motivul fiind o drama prin care am trecut), dar mi se pare ingrozitor sa confrunti un copil cu genul ala de prostie si rautate. Copiii au un simt al perceptiei infinit mai ascutit ca al nostru, noi poate ca suntem mai rodati, avem soriciul mai gros si ignoram ccturile, dar un copil e izbit in plin. E foarte trist. Revoltator si trist!

    răspunde
  4. Anca

    Ce frumos ar fi daca oamenii aceia ti-ar citi textul postat… poate si_ar pune niste intrebari. Eu cred ca ar fi treb sa le atragi atentia ca nu a fost tocmai ok atitudinea lor. Trist ca oameni de genul asta te pot face sa te simti aiurea chiar si atunci cand faci ceva frumos pt un suflet de pui de om. :(

    răspunde
  5. Dan

    Dragul meu, daca bunul Cel de Sus imi ajuta sper ca in viata asta sa pot face gestul de a adopta cel putin un copil. Sunt modest si ca bani si ca fire, dar asa trag in viata sa ajung. Sa pot inveli sufletul unui micut/micute intr-o hainuta de iubire deschisa si directa si fara limitaaaa! E stupid, cretin si inapoiat sa faci faza cu a umili un om ca a avut inima mare, tare, luptatoare si sincera. De ce o dac? Pt ca ei nu pot, realizeaza ca au in fata un print/o zeita mic(a), realizeaza ca trebuie sa ai inima indeajuns de mare si curata ca sa o poti imparti. Se simt ei de nimic si ca sa se scoata au reactia de a-i face sa se simta pe eroi ca niste nimicuri; astfel genul asta de tembeli se simt deasupra! Gresit! Eroii raman eroi in veacul vecilor! Sanatate vesnica, valuri de fericire si noroc, tone de iubire pt cei ce adopta! Va iubim!

    răspunde
  6. Alex Tache
    Alex Tache

    Eu stiu 2 parinti care au adoptat un copil bolnav. Copil care nu va avea niciodata independenta.
    Daca indrazneste cineva sa faca asa ceva in fata lor, merita numai ura. Merita o revolutie.

    răspunde
  7. Oana

    Același lucru se întâmplă și cu persoanele care au un anumit handicap, fie ei copii sau adulți. Oamenii sunt marginalizați în societatea românească, pentru că noi, vrând să-i ocrotim cumva, chiar dacă ei nu ne cer asta, ajungem să-i marginalizăm… Și nici măcar nu realizăm când facem asta…

    răspunde
  8. flori

    cand ma uit la un copil adoptat vad doar un copil foarte, foarte norocos. Si niste parinti care sigur sunt oameni frumosi, daca au depasit prejudecatile astea de doi lei.

    răspunde
  9. Costin

    A venit la munca cu copiii un coleg care nu a infiat un copil, ci doua gemene,… si ambele cu probleme de vedere. Tot respectul pentru el si, in acelasi timp pentru colegi,… niciunul nu s-a comportat cum spui tu Cabral (desi stiu si eu ca exista specimene din acest gen).
    A fost o placere sa le avem intre noi !

    răspunde
  10. inna

    Cata dreptate ai!! mama mea e asistent maternal si acum are o fetita de 5 ani:SUPERBA , DULCE, ISTEATA, si ma rog cerului sa ramana la noi pentru totdeauna.Eu si sor-mea am zis cu voce tare ca una din noi ar vrea sa o adopte. Cateva doamne de bine din jur(pe care noi le consideram de ale casei) s-au grabit sa ne spuna ca „vai , dar nu se poate sa nu iti faci copii tai, nu se compara, oricat de dragalasi ti se par astilalti.
    de parca sufletul, dorintele si trairile mele sunt copii xerox si le are toata lumea la fel. Aceleasi femei de bine sunt si alea care mai bine ar da cu o piatra intr-un caine decat sa le dea un colt de paine.
    sunt urati? nu… sunt monstri cu suflet negru si ca si cum asta nu ar ajunge, vor sa improaste cu smoala lor si sa schilodeasca sufletelor curate ca sa le aduca la nivelul nimicimii lor.

    răspunde
  11. Mada Lina

    Te mira?

    Mama mea, femeie de oras de 74 de ani, zice mereu de fii-mea, crescuta de cind avea 5 ani (acum are 26) de actualul meu sot ca si cum ar fi fata lui: „Saraca de ea, nu e totusi tatal ei.”

    Tatal ei si-a pus palma-n fund cind ea avea 1 an si 4 luni; pina la 12 ani, cind ea a vrut sa-l cunoasca, nu l-a interesat, apoi dupa ce fata a devenit majora si el a terminat de platit mizeria aia de alocatie pentru care s-a tocmit ca la piata, a inceput s-o (sa ne) tartaseze cu mailuri si sa traga de ea s-o cunoasca pe actuala-i fiica, pina cind l-am sictirit eu de tot.

    Dar, „saraca, a crescut cu unul care nu e totusi tatal ei…”
    Si daca te uiti la ei, ea seamana mai mult cu el si cu copiii lui decit cu mine!
    Asta e mentalitatea, din pacate..

    răspunde
  12. bomarzo

    of, of… dureros pentru parinti, pentru copil.

    oamenii care pot sa iubeasca un copil care nu e al lor atat de mult sunt minunati.. jos palaria pentru ei.

    răspunde
  13. Evdite

    Uh…pana sa plece copilul privirea, ma ridicam si plecam cu tot cu el. Oameni limitati.

    răspunde
  14. andreea

    am plans cand am citit!! :( nu pot decat sa o citez pe Maya , fetita lui Teo Trandafir : ”un copil infiat nu se formeaza si creste in burtica mamei lui , ci in inima acesteia ” !!! iar cine nu poate intelege asta….este cu adevarat naspa, urat si de rahat !!!!!!

    răspunde
  15. Bea

    Mi se umple sufletul de bucurie cand aud ca un om a facut acest gest: acela de a lua copilul altuia care nu se poate numi parinte si de a-l creste ca si cand ar fi al lui. Cat despre cei care judeca, mi-e mila. Mila, pentru simplul fapt ca nu pot simti cel putin bucuria pe care o simt eu cand vad/ aud de oameni BUNI. Sa nu mai zic de sansa pe care copilul ala o primeste. Seara buna! P.S. Ma bucur ca mai exista oameni si iti multumesc ca imi arati asta mereu.

    răspunde
  16. alinz

    Sunt fratele unei superbe fiinte adoptate de parintii mei. Este parte din familia noastra! Mama este asistent maternal si nu pot spune decat ca este o fericire sa poti integra intr-o familie orice copil care iti este dat spre crestere. Nu este o munca, este o bucurie !

    răspunde
  17. Mihai Achim
    Mihai Achim

    În primul rând PROŞTI apoi sigur RĂI, chiar foarte răi.

    Ăştia suntem…

    Sau… aşa ne educam noi astăzi…

    răspunde
  18. Toni

    Nu vreau sa te contrazic, Cabral, dar adoptand un copil nu faci o pomana, nu faci un compromis. Iti intregesti inima, termini puzzle-ul, cum vrei sa-i zici dar de…”ce pomana ati facut” mi se face pielea de gaina. Am vrut copii. Cu orice pret. Nu pomeni, nu laude. Adoptia nu ma face un om mai bun, o mama mai buna…doar ma aduce in randul „parintilor”. Cat despre privirile stanjenite, parerea de rau din ochii celor carora le povestesti… Uneori sunt normale. Nu au stiut, nu au simtit, nu au vazut diferente, nici prin cap nu le-a trecut… Deci sunt pe drumul bun in „parinteala” :). Nu poti nici sa izbucnesti in aplauze si felicitari, este un moment stanjenitor. Adoptia unui copil implica parasirea lui de catre parintii naturali. Daca esti OM, numai jena ca un seaman de-al tau a facut asta si pleci privirea. Asa cred eu, asa simt eu. Daca spun „sunt a 4-a femeie careia fata mea ii spune „mama” ” cati dintre voi zambesc si cati se simt stanjeniti? cati simt ca li se strange inima de mila? Poate, uneori, privirile stanjenite nu vin din rautate si prostie. Nu dati cu rosii, da? e doar parerea mea… :)

    răspunde
  19. vasilescumihaela

    Draguta fetita. Poza ei imi aminteste de mine in copilarie. Si eu imi faceam codite. :) Revenind la adoptie si la atitudinea lumii fata de un copil adoptat… In primul rand e greu sa schimbi lumea, dar poti oferi un suport copilului. Cand spun insa suport nu ma refer la un clopot de sticla, nici la un rasfat in exces ci la discutii deschise si sincere care formeaza o baza de incredere si afectivitate reala de care micutul are nevoie. De exemplu, ai observat ca micutul isi pleaca privirea la indiscretia lumii, nu lasa momentul sa treaca nebagat in seama ci pune in discutie atitudinea lui. Ce s-a intamplat? De ce a plecat privirea? Ce a simtit cand a auzit ce a spus nenea/tanti? Ce inseamna asta pentru el/ea? E ceva rusinos, de evitat, de trecut sub tacere? De ce?… etc.etc. Ne place uneori sa credem ca mogaldeata aia mica e extrem de vulnerabila si total lipsita de intelegere si aparare. Ei bine, pot spune ca nu-i chiar asa, ba din contra. Copiii au o afectivitate solida, netarata. Pentru ei lucrurile sunt mult mai simple decat pentru un adult. Desi reactiile sunt mult mai vii si mai spontane, copiii trec mult mai usor peste o situatie psihostresanta sau psihotraumatizanta daca le oferi suport, siguranta, intelegere, apropiere. In plus, e o cruzime sa-i minti, sa te ascunzi de ei fiindca ei au o sensibilitate mult mai crescuta la stimulii din mediu, iar a bloca comunicarea sau a nega adevarul… oricat de nobil ar fi motivul, este un lucru derutant pentru ei. :) Cat despre limite si atitudinile compensatorii fara acoperire… as putea sa-ti dau un exemplu din copilarie care inca imi mai e viu in amintire, dar care desi au trecut ani, nu ma face sa ma simt mai putin bine decat m-am simtit atunci. Aveam in clasele primare o colega care provenea dintr-o familie destramata prin divortul parintilor, motiv pentru care invatatoarea avea vis-a-vis de ea o atitudine superprotectoare manifestata ades printr-o discriminare pozitiva nemeritata si nefondata, motiv pentru care colega noastra desi era permanent premianta si avea 10 pe linie, era din ce in ce mai slaba la scoala, mai dezinteresata, mai plina de ifose, mai paracioasa si un soi de permanenta victima neinteleasa cel mai ades provocator si abuziv. Nu mi-au placut niciodata genul asta de oameni, dar posibil ca atitudinea mea evitant-distanta a fost pentru ea un soi de provocare permanenta care a determinat-o sa-mi faca zile fripte. Si mi-a tot facut nebagata in seama, pana cand intr-o zi a facut eroarea sa vorbeasca urat de tata, asa ca si-a luat o bataie zdravana drept rasplata. In ciuda pedepsei primite, imi amintesc ca m-am simtit racorita atunci ca am pus-o la punct si inca ma mai simt impacata cu atitudinea mea din momentul acela. N-ai decat sa consideri ca am fost total lipsita de profesionalism, dar aveam 9 ani si, macar ca acum am mult mai mult, cred ca nu m-as sfii sa pun la punct pe nimeni care nu-mi respecta limitele si se vara cu bocancii plini de noroi in sufletul si in viata mea. :)

    răspunde
  20. Miere Sabadus

    Tot ceea ce spui tu se rezuma la mentalitatea de a intelege, de a nu baga in seama neantelegerea celor din jurul acestui gest. De ce facem acest gest ? Din iubire, din a dori sa avem ceea ce ne lipseste la unii ?
    O intrebare simpla si un raspuns SINCER din parte cititorilor tai : Ce ai face daca maine ai afla (teste ADN) ca nu-i copilul tau, cel care s-a nascut si a crescut in familia ta ? Care s-a bucurat de iubirea ta impreuna cu tine ?
    Acum sper sa intelegem cu totii mai bine ce inseamna o adoptie !

    răspunde
  21. SP

    Salut, Cabral!

    Hai sa iti spun o poveste frumoasa. Cam acum trei ani fratele meu a adoptat un baietel. Anul acesta, a fost anuntat ca femeia care a dat spre adoptie primul baietel, a mai facut intre timp un baietel pe care l-a dat spre adoptie (cel de-al doilea baietel avea 8 luni deja). Fratele meu l-a adoptat si pe acesta (deocamdata adoptia nu e finalizata, dupa cum probabil stie toata lumea, dureaza ceva intreg procesul). Acum cateva saptamani, din nou a fost anuntat ca acea femeie a mai nascut o fetita (care are in jur de doua luni) iar fratele meu intentioneaza sa o adopte si pe aceasta. Nu are de gand sa le ascunda faptul ca sunt adoptati, nu au ascuns niciodata acest lucru nimanui. Desi, cand au adoptat primul baietel, mi-au spus ca nu exista niciun motiv pentru care ar trebui sa fie admirati pentru ca au facut-o din cauza ca ei nu au putut avea copii, acum, la al treilea, eu zic ca exista nenumarate motive pentru care ei merita sa fie admirati si respectati. Ma rog, cred ca m-am cam lungit. Ideea e ca, pana acum, eu nu am vazut pe nimeni care sa se uite cu mila, sa comenteze sau sa judece. Iar daca vreodata cineva va indrazni sa faca asa ceva, spre binele lor, le doresc sa nu o faca de fata cu mine. :) Am vrut doar sa iti spun povestea, nu cred ca imi doresc sa o publici, nu stiu cat am voie sa vorbesc pe net despre lucrurile astea pana cand adoptiile nu vor fi finalizate. Deocamdata si pe facebook pun poze doar cu nepotelul meu cel mare, caci la el totul e finalizat. O seara minunata!

    răspunde
  22. stefi
  23. Erich

    Copil infiat sau natural, fiecare dintre noi trebuie sa ne adoptam copiii. Asta fiin esenta insasi a cuvantului.
    adoptà v. 1. a lua de suflet; 2. a alege cu preferință pentru sine, a-și însuși: 3. a admite, a primi;a alege cu predilecție.

    răspunde
  24. cristina

    oameni sunt asa. daca zici adoptie se incruciseaza in mintea lor ganduri tampite(care ei le cred pure)

    răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.