Cum face rau omul prost.

Da-i [play] cu incredere si citeste…

Cum reactioneaza oamenii in fata unui copil infiat?

In primul rand sunt stanjeniti. Reactioneaza ca si cum ar trebui, cumva, sa-si ceara scuze.

Apoi lasa sa se vada ca le pare rau. Nu stiu povestea, nu stiu motivele, nu stiu nimic… dar banuiesc faptul ca tristetea este tovarasa acelui copil.

Se uita cu mila la copil, se uita cu mila la parintii adoptivi… se uita ca si cum acest compromis, acest gest, aceasta pomana data de parinti si primita de copil este un lucru urat si anormal.

Refuza sa vada gestul incredibil de frumos, refuza sa vada cum povestea odata trista – poate – acum merge vesela spre fericire… se uita ca la o incrucisare nefericita intre doua specii straine, ca la o combinatie nefericita care s-a precipitat inestetic.

Se uita si judeca… rai, in nestiinta, pangarind cu gandurile lor meschine si ordinare unul dintre cele mai frumoase gesturi pe care o fiinta vie le poate face… sa-si dedice viata cresterii unui pui nezamislit de sine… sa preia o responsabilitate pe care altul a declinat-o intr-un fel sau intr-altul si sa-si asume sa faca totul asa cum trebuie…

copil tristLa fel ca in toate povestile in care prostimea sta pe margine, judeca si comenteaza, cei aflati in mijlocul povestii, in loc sa primeasca un ajutor, un gand bun sau macar o simpla indiferenta… primesc aceleasi priviri furise, aceleasi susoteli de cacat, aceeasi raceala, aceleasi gesturi stangace si indoielnice.

[sursa foto]

Bai, nu am dreptul sa va spun – celor care faceti asta, atunci cand faceti asta – ca sunteti naspa, urati si de rahat… dar va pot spune ca nu sunteti frumosi.

Da, tocmai am asistat la ce spuneam mai sus si-am vazut in ochii parintilor adoptivi regretul ca au povestit despre adoptie si m-a racait pana la nervii dintilor cum cel mic si-a plecat privirea, rusinat.

Oamenii pot fi atat de rai. Atat de prosti si de rai…

Comentarii

Lasă un comentariu la acest articol...
  • Catalin Zălog
    publicitate

    Colaborez cu cabral de prin 2014. Îmi place pentru că apreciază serviciile mele.

  • cristina
    • 03.12.2013

    oameni sunt asa. daca zici adoptie se incruciseaza in mintea lor ganduri tampite(care ei le cred pure)

    răspunde-i
  • Erich
    • 04.11.2013

    Copil infiat sau natural, fiecare dintre noi trebuie sa ne adoptam copiii. Asta fiin esenta insasi a cuvantului.
    adoptà v. 1. a lua de suflet; 2. a alege cu preferință pentru sine, a-și însuși: 3. a admite, a primi;a alege cu predilecție.

    răspunde-i
  • stefi
    • 04.11.2013

    🙁

    răspunde-i
  • SP
    • 03.11.2013

    Salut, Cabral!

    Hai sa iti spun o poveste frumoasa. Cam acum trei ani fratele meu a adoptat un baietel. Anul acesta, a fost anuntat ca femeia care a dat spre adoptie primul baietel, a mai facut intre timp un baietel pe care l-a dat spre adoptie (cel de-al doilea baietel avea 8 luni deja). Fratele meu l-a adoptat si pe acesta (deocamdata adoptia nu e finalizata, dupa cum probabil stie toata lumea, dureaza ceva intreg procesul). Acum cateva saptamani, din nou a fost anuntat ca acea femeie a mai nascut o fetita (care are in jur de doua luni) iar fratele meu intentioneaza sa o adopte si pe aceasta. Nu are de gand sa le ascunda faptul ca sunt adoptati, nu au ascuns niciodata acest lucru nimanui. Desi, cand au adoptat primul baietel, mi-au spus ca nu exista niciun motiv pentru care ar trebui sa fie admirati pentru ca au facut-o din cauza ca ei nu au putut avea copii, acum, la al treilea, eu zic ca exista nenumarate motive pentru care ei merita sa fie admirati si respectati. Ma rog, cred ca m-am cam lungit. Ideea e ca, pana acum, eu nu am vazut pe nimeni care sa se uite cu mila, sa comenteze sau sa judece. Iar daca vreodata cineva va indrazni sa faca asa ceva, spre binele lor, le doresc sa nu o faca de fata cu mine. 🙂 Am vrut doar sa iti spun povestea, nu cred ca imi doresc sa o publici, nu stiu cat am voie sa vorbesc pe net despre lucrurile astea pana cand adoptiile nu vor fi finalizate. Deocamdata si pe facebook pun poze doar cu nepotelul meu cel mare, caci la el totul e finalizat. O seara minunata!

    răspunde-i
  • Miere Sabadus
    • 03.11.2013

    Tot ceea ce spui tu se rezuma la mentalitatea de a intelege, de a nu baga in seama neantelegerea celor din jurul acestui gest. De ce facem acest gest ? Din iubire, din a dori sa avem ceea ce ne lipseste la unii ?
    O intrebare simpla si un raspuns SINCER din parte cititorilor tai : Ce ai face daca maine ai afla (teste ADN) ca nu-i copilul tau, cel care s-a nascut si a crescut in familia ta ? Care s-a bucurat de iubirea ta impreuna cu tine ?
    Acum sper sa intelegem cu totii mai bine ce inseamna o adoptie !

    răspunde-i
  • Draguta fetita. Poza ei imi aminteste de mine in copilarie. Si eu imi faceam codite. 🙂 Revenind la adoptie si la atitudinea lumii fata de un copil adoptat… In primul rand e greu sa schimbi lumea, dar poti oferi un suport copilului. Cand spun insa suport nu ma refer la un clopot de sticla, nici la un rasfat in exces ci la discutii deschise si sincere care formeaza o baza de incredere si afectivitate reala de care micutul are nevoie. De exemplu, ai observat ca micutul isi pleaca privirea la indiscretia lumii, nu lasa momentul sa treaca nebagat in seama ci pune in discutie atitudinea lui. Ce s-a intamplat? De ce a plecat privirea? Ce a simtit cand a auzit ce a spus nenea/tanti? Ce inseamna asta pentru el/ea? E ceva rusinos, de evitat, de trecut sub tacere? De ce?… etc.etc. Ne place uneori sa credem ca mogaldeata aia mica e extrem de vulnerabila si total lipsita de intelegere si aparare. Ei bine, pot spune ca nu-i chiar asa, ba din contra. Copiii au o afectivitate solida, netarata. Pentru ei lucrurile sunt mult mai simple decat pentru un adult. Desi reactiile sunt mult mai vii si mai spontane, copiii trec mult mai usor peste o situatie psihostresanta sau psihotraumatizanta daca le oferi suport, siguranta, intelegere, apropiere. In plus, e o cruzime sa-i minti, sa te ascunzi de ei fiindca ei au o sensibilitate mult mai crescuta la stimulii din mediu, iar a bloca comunicarea sau a nega adevarul… oricat de nobil ar fi motivul, este un lucru derutant pentru ei. 🙂 Cat despre limite si atitudinile compensatorii fara acoperire… as putea sa-ti dau un exemplu din copilarie care inca imi mai e viu in amintire, dar care desi au trecut ani, nu ma face sa ma simt mai putin bine decat m-am simtit atunci. Aveam in clasele primare o colega care provenea dintr-o familie destramata prin divortul parintilor, motiv pentru care invatatoarea avea vis-a-vis de ea o atitudine superprotectoare manifestata ades printr-o discriminare pozitiva nemeritata si nefondata, motiv pentru care colega noastra desi era permanent premianta si avea 10 pe linie, era din ce in ce mai slaba la scoala, mai dezinteresata, mai plina de ifose, mai paracioasa si un soi de permanenta victima neinteleasa cel mai ades provocator si abuziv. Nu mi-au placut niciodata genul asta de oameni, dar posibil ca atitudinea mea evitant-distanta a fost pentru ea un soi de provocare permanenta care a determinat-o sa-mi faca zile fripte. Si mi-a tot facut nebagata in seama, pana cand intr-o zi a facut eroarea sa vorbeasca urat de tata, asa ca si-a luat o bataie zdravana drept rasplata. In ciuda pedepsei primite, imi amintesc ca m-am simtit racorita atunci ca am pus-o la punct si inca ma mai simt impacata cu atitudinea mea din momentul acela. N-ai decat sa consideri ca am fost total lipsita de profesionalism, dar aveam 9 ani si, macar ca acum am mult mai mult, cred ca nu m-as sfii sa pun la punct pe nimeni care nu-mi respecta limitele si se vara cu bocancii plini de noroi in sufletul si in viata mea. 🙂

    răspunde-i
  • Toni
    • 03.11.2013

    Nu vreau sa te contrazic, Cabral, dar adoptand un copil nu faci o pomana, nu faci un compromis. Iti intregesti inima, termini puzzle-ul, cum vrei sa-i zici dar de…”ce pomana ati facut” mi se face pielea de gaina. Am vrut copii. Cu orice pret. Nu pomeni, nu laude. Adoptia nu ma face un om mai bun, o mama mai buna…doar ma aduce in randul “parintilor”. Cat despre privirile stanjenite, parerea de rau din ochii celor carora le povestesti… Uneori sunt normale. Nu au stiut, nu au simtit, nu au vazut diferente, nici prin cap nu le-a trecut… Deci sunt pe drumul bun in “parinteala” :). Nu poti nici sa izbucnesti in aplauze si felicitari, este un moment stanjenitor. Adoptia unui copil implica parasirea lui de catre parintii naturali. Daca esti OM, numai jena ca un seaman de-al tau a facut asta si pleci privirea. Asa cred eu, asa simt eu. Daca spun “sunt a 4-a femeie careia fata mea ii spune “mama” ” cati dintre voi zambesc si cati se simt stanjeniti? cati simt ca li se strange inima de mila? Poate, uneori, privirile stanjenite nu vin din rautate si prostie. Nu dati cu rosii, da? e doar parerea mea… 🙂

    • Cabral Ibacka
      • 03.11.2013

      Pai nu da nimeni cu rosii, dar n-ai prea inteles ce scrie in articol, dar contrazici.
      E ok si-asa… noi sa fim sanatosi.

    răspunde-i
  • Mihai Achim
    • 03.11.2013

    În primul rând PROŞTI apoi sigur RĂI, chiar foarte răi.

    Ăştia suntem…

    Sau… aşa ne educam noi astăzi…

    răspunde-i
  • alinz
    • 03.11.2013

    Sunt fratele unei superbe fiinte adoptate de parintii mei. Este parte din familia noastra! Mama este asistent maternal si nu pot spune decat ca este o fericire sa poti integra intr-o familie orice copil care iti este dat spre crestere. Nu este o munca, este o bucurie !

    răspunde-i
  • Bea
    • 03.11.2013

    Mi se umple sufletul de bucurie cand aud ca un om a facut acest gest: acela de a lua copilul altuia care nu se poate numi parinte si de a-l creste ca si cand ar fi al lui. Cat despre cei care judeca, mi-e mila. Mila, pentru simplul fapt ca nu pot simti cel putin bucuria pe care o simt eu cand vad/ aud de oameni BUNI. Sa nu mai zic de sansa pe care copilul ala o primeste. Seara buna! P.S. Ma bucur ca mai exista oameni si iti multumesc ca imi arati asta mereu.

    răspunde-i
  • Loading...