Bogdan Bordeiu

Eram mic atunci când am început să învăț kickbox și thaibox. Anii au trecut… unii au spus că am devenit mai bun, alții că doar mai experimentat, tata îmi spunea constant că sunt leneș. Mă rog…

Când au început să-mi dea primele tuleie de mustață a venit la noi la sală un băiat.

Bogdan.

Și-atunci am văzut pentru prima dată ce înseamnă talentul pur. Îi reușea tot ce-și propunea să facă, după ce-i dădea tata o explicație (tata fiind și antrenorul nostru) Bogdan ăsta reușea să integreze corecturile și noile indicații în orice lovitură și orice blocaj.

Nu trebuia să facă niciun efort, totul îi reușea din prima. Nu trebuia să se forțeze, nu trebuia să tragă de el, totul îi ieșea natural și cu zâmbetul pe buze.

Nu-l dureau încheieturile, nu-i oboseau mușchii, nu-l deranjau loviturile primite, nu-și pierdea niciodată răsuflarea!

Sau cel puțin așa aveam noi, ceilalți, impresia. Așa-l vedeam, făcând totul cu un zâmbet pe buze, voluntar, fără pic de efort.

Acum au trecut anii și mă uit în urmă și-mi dau seama cât eram de proști.

Făcea efort ca noi, sau chiar mai mult decât noi.

Se chinuia la fel de mult, ori poate chiar mai mult.

Îl dureau și pe el toate alea, îl ardeau mușchii, i se contractau picioarele și mâinile… poate chiar mai nasol decât nouă.

Că avea și talent era clar, dar talent aveam cu toții în sala aia (mă rog, mai mult ei…).

Care era diferența? Voința, dorința și hotărârea de a reuși.

La Bogdan se întâlniseră un talent incredibil și o voință extrem de puternică. Și – o spuneau mulți în momentul respectiv – Bogdan avea toate șansele de a deveni unul dintre cei mai mari sportivi din kickbox-ul internațional.

Omul avea un o voință de catâr și o hotărâre de fier care depășeau orice obstacol și orice adversar.

Din păcate, voința asta a lui a fost mai evidentă în următorii 20 de ani.

Pentru că Bogdan, într-o zi fără antrenament la noi la sală, s-a dus să vadă cum e un antrenament de judo, lupte sau aikido… nu-mi aduc aminte clar ce era, dar sigur era ceva cu aruncări, căderi, imobilizări.

Un sportiv mai experimentat în sportul respectiv l-a invitat pe Bogdan să-i arate un procedeu, i-a făcut o proiectare, Bogdan n-a știut cum să aterizeze pe saltea și… diagnosticul a sunat sec: fractură de coloană. Paralizie.

Vestea asta sună ca un sfârșit de lume pentru noi, ăștia de ne văităm de mama focului când avem cea mai mică problemuță, ăștia de leșinăm lați când ceva mai puțin bun ni se întâmplă.

O veste ca asta înseamnă că e gata. S-a terminat totul. Viața s-a sfârșit.

Asta am crezut și în cazul lui Bogdan. Noi am vorbit mai rar dar ai mei au păstrat legătura cu el și cu familia lui… mamei, și acum, la 20 de ani de la momentul ăla oribil, i se umezesc ochii când vorbim despre el. Și nu de milă, ci… de drag.

Și a ajuns, la atâția ani de la un sfârșit de viață, să fie în cercul nostru de prieteni un exemplu de putere, de voință, de om care – împotriva tuturor șanselor – este un învingător.

Acum Bogdan conduce o mașină, are o viață frumoasă, mulți prieteni și… zâmbește. Zâmbește mult și des, cu o înțelegere pe care o viață de luptă i-a dat-o.

Pentru el totul este o luptă. Pe care o duce cu zâmbetul pe buze și arătându-mi mie, cel puțin, că noi ne punem singuri lacrimi sau zâmbete pe față, că de noi ține, că noi decidem.

Scriu textul ăsta poate prea lung și plicticos pentru unii din dorința de a-i spune public lui Bogdan Bordeiu că este eroul meu.

Și, mai mult de-atât, că am putea să învățăm multe de la el.

Apropo… m-a surprins plăcut să văd că Bogdan a participat la un concurs de-aici de pe blog, cel cu pozele cu rapița… mi-a trimis o poză în care, evident, zâmbea.

Mi-ar plăcea să facem cumva, cândva, în așa fel încât cei care se simt la capătul puterilor, cei care cred că nu mai pot, cei care cred că viața e nedreaptă, cei care simt că greutățile lor sunt imposibil de dus… să se întâlnească cu Bogdan chiar și numai pentru câteva minute.

Și să vadă, sper, că greutățile lor nu sunt, poate, atât de grele.

Și să vadă, sper, că greutăți mult mai grele, mai mari și – poate – mai crunte, pot fi depășite.

Poza de mai sus este făcută la noi în sală, acum 20 sau 21 de ani. Cu spatele la cameră sunt eu, lovesc un mawashi-geri pentru care tata m-a urecheat ani la rând (că nu-l dădeam bine, de-aia!).

Cu fața la cameră e Bogdan, omul care era cu mult, mult mai puternic decât reușeam noi să-l vedem atunci.

Bogdan,chapeau!

p.s. nu știu ce setări de confidențialitate are Bogdan pe pagina de Facebook. Dacă-mi va da semnalul o să pun aici un link cu profilul lui, în caz că cineva dorește să vorbească cu el.

Aici îl găsiți pe Bogdan Boieru, de vreți să vorbiți cu el.

Sau, și recunosc că sper asta cu putere, să-l invite cineva speaker la un eveniment motivațional. Sau la mai multe… 🙂