Sari la conținut

Am fost motociclist vreo 8 ani. In primii 5 am mers numai pe enduro – off-road – n-am avut treaba cu soselele. Am avut vreo 1.257 de accidente prin munti, vai si campii, niciunul demn de a fi trecut la categoria accidente ci… mici cazaturi si tavaleli.

Ceilalti 3 ani m-am suit pe un supersport de 900 cc. Am avut 3 accidente nasoale rau… la primul mi-a taiat calea si m-a palit un domn binevoitor cu un A8 (a si fugit dupa accident, i-am urat sanatate), la al doilea m-a lovit un alt domn din spate cand stateam la stop (s-a tumefiat doar motoreta), la al treilea mi-a iesit un nene cu un camion de 7,5 tone de pe cedeaza – eu aveam prioritate (a zis ca nu m-a vazut, l-am iertat).

Unde vreau sa ajung… de cand m-am urcat pe doua roti nu mi-a fost frica de moarte ci… de scaunul cu rotile. Frica mea cea mai mare era sa nu ajung o greutate legata de gatul celor din familie, un om dependent de alti oameni. De-aia m-am si lasat de motorete…

Apoi, dupa ceva timp, am jucat in Inima de Tigan. Si la un moment dat personajul meu a fost impuscat, si a trait o perioada destul de lunga in scaun rulant. Experienta a fost cel putin groaznica, atunci cand te implici in rol ii traiesti si dramele, iar neputinta de a merge mi se pare una dintre cele mai urate si greu de dus nenorociri.

Vorbind iar despre viata reala si despre Romania… rampele de acces pentru persoanele ce folosesc scaune rulante pentru deplasare cu unghiuri imposibile de 60 de grade, imposibilitatea de a urca sau cobori din majoritatea mijloacelor de transport in comun, bordurile imense, masinile parcate pe trotuar… toate astea si multe altele fac viata unui om cu handicap locomotor si mai grea decat este ea oricum…

Asa ca atunci cand am fost invitat sa particip la meciul de baschet Motivation – Bloggeri am acceptat bucuros.

I-am cunoscut pe cei din echipa Motivation, am discutat, am ras si am si jucat (din pacate foarte putin, apucasem sa confirm inainte participarea si la evenimentul I Velo Bike Day si am ajuns tarziu de-acolo).

Nu stiu cat a ajutat prezenta mea acolo, sper ca a ajutat cu ceva, dar stiu ca m-a facut – din nou – sa apreciez oameni loviti de soarta dar care au putere sa se ridice si sa continue. M-a facut sa apreciez din nou tot ce am. M-a facut sa spun din nou ca… unii oameni sunt facuti sa fie invingatori cu toate ca viata pare sa le stea impotriva mult prea mult.

Si ca sa stiti… Motivation ne-a batut la basket de ne-a zvantat.

22 comentarii despre "Viata in scaun rulant. Cu zambet."
  1. wildrose

    „Unde vreau sa ajung… de cand m-am urcat pe doua roti nu mi-a fost frica de moarte ci… de scaunul cu rotile. Frica mea cea mai mare era sa nu ajung o greutate legata de gatul celor din familie, un om dependent de alti oameni.”

    Scopul tau este unul laudabil si sunt convinsa ca cei vizati ti-au inteles intentia, dar daca ar fi sa despicam firu-n patru si sa analizam mesajul de mai sus nu e tocmai in spiritul evenimentului la care ai participat.

    In primul rand, din ce spui tu poti deduce ca scaunul rulant pare sa fie o soarta mai rea decat moartea. Si…cu totii am fi tentati sa spunem asta, insa sunt absolut convinsa ca persoanele care folosesc un scaun rulant pentru a se deplasa pretuiesc fiecare moment. Si familiile lor de asemenea, sunt convinsa.
    De asta, la fel de inoportuna mi se pare si fraza urmatoare, in special din moment ce evenimentul la care ai fost chemat ii are chiar scopu de a-ti arata ca cei din echipa Motivation sunt persoane independente si puternice, contrar preconceptiilor tuturor.

    Your heart is in the right place but the words are not really helping you this time.

    răspunde
    • Cabral Ibacka

      Ai si n-ai dreptate. Pentru ca una este sa vorbim despre viata privita prin ochii tai, si alta este sa reevaluezi privind faptele altora.
      Din punctul meu de vedere, pentru mine, frica mai mare era de paralizie decat de moarte. Asa era atunci, asa e si acum, de-aia nu mai merg cu motoreta.
      Si cred ca tocmai frica asta mare ma face sa-i privesc cu si mai multa admiratie pe cei care transforma viata intr-un scaun rulant intr-o insiruire de clipe frumoase. Acum ma fac inteles?

      Deci… chiar daca despici firul in patru nu ajungi la concluzia ta.

    • corina

      sa spui mereu fereasca Dumnezeu! nici nu stii Cabral cat de tare te face viata in situatii pe care cand le judeci din prisma omului sanatos…. ti se par de netrait….am sa ti dau 2 exemple… balerina, 24 de ani, sare in apa nu intinde mainile se infinge in cap in nisip, fractura C3 C4 si de 14 ani nu misca decat CAPUL! a fost o fata plina de viata..iar acum dintr-un pat sau un scaun cu rotile are puterea sa ma incurajeze pe mine..care am cancer si arare ori ma vait… pentru mine..Gabi Dragnea este o mare lectie de viata……un alt exemplu..tanar 25 de ani pleaca in luna de miere dupa nunta..opreste masina pe drum..face dragoste cu sotia(sunt musulmani si nu o facusera inainte de nunta..traditia…) pleaca mai departe..fac accident cu masina si erkin ramane paralizat intr un scaun cu rotile…. se naste copilul dupa 9 luni iar dupa 2 ani..sotia il paraseste… si traieste si e fericit…. cand suntem sanatosi necazurile altora ni se par d enetrecut pentru noi, de neacceptat…. si cand intamplator ale vietii hatisuri ne arunca intr-o situatie la care ne era si frica sa ne gandim…descoperim ca avem o putere si o tarie interioara despre care cand eram sanatosi habar nu aveam sau o ignoram…. stiu ca atunci cand filmai pentru serialul acela in care juca si Florin Calinescu ai avut un accident cu motorul la un moment dat intre filmari…. si stiu cat de supaart era Florin dar si cat de bucuros era ca nu ai patit ceva grav..parca te lovisei la un deget.. ma bucur ca ai renuntat la motor…ai un copil care nu a cerut sa vina pe aceasta planeta..dar care are dreptul sa se bucure de tatal lui..si probabil ca vei fi taat din nou…si constiinta de a nu mai face acte de bravura pe un motor mi se pare extraordinara… ai niste responsabilitati in primul rand fata de tine si fata de cei care te iubesc… sotia ta, minunata ta fica si parintii tai… itzi doresc multa sanatate si tot binele din lume..si mai ales.. mult noroc…. stii tu cum se spune..sanatosi au fost si aia de pe Titanic…dar nu au avut noroc:) corina alexandru

    • wildrose

      I`m not a hater, Cabral :)

      Eu ti-am inteles mesajul, tii la picioarele tale si de asta ai renuntat la motor:) Dar daca, ipotetic vorbind, Doamne fereste, ar fi sa ai un accident de alt fel(inca o data, Doamne fereste) ai prefera sa mori sau sa te deplasezi doar intr-un scaun rulant?

      De asemenea, din celelalte fraze ale postului tau reiese admiratie si respect pentru ceea ce realizeaza persoanele cu mobilitate redusa.

      Tot ce am facut eu a fost o analiza de text, pentru ca am simtit ca spre exemplu un membru al echipei Motivation s-ar fi simtit atins ( poate jignit ) de exprimarea aleasa de tine: „o greutate legata de gatul celor din familie, un om dependent de alti oameni” – o preconceptie mult prea des intalnita.
      Pentru ca pe ei scaunul rulant nu i-a transformat in asta. Pentru ca, asa cum a spus si Mihaela, si ei ti-ar putea spune ca doar prostii si lenesii sunt pietre atarnate de gatul altora, indiferent daca sunt intr-un scaun rulant sau pe doua picioare.

      In fine… Chiar mi-as dori ca cineva care chiar se confrunta cu asta sa lase un comment.
      Poate ma insel…

      O zi frumoasa, Cabral :) te voi citi in continuare

    • Cabral Ibacka

      Wildrose, nici nu mi-am inchipuit un hater in persoana, ta, din contra!
      Si ma explic si mai pe larg… am doi prieteni care au ramas infirmi dupa cate un accident cu motorul.
      Nu vreau sa ma apuc sa spun prin cate au trecut si inca trec… si oricat sunt de puternici, oricat de luptatori sunt, oricat de mult ii iubesc familiile lor… nu le este usor nici lor nici familiilor lor (si nici prietenilor).
      Si-atunci, decat sa stric ceva in asa hal incat sa nu fie reparat… nu-i mai bine sa dau „skip” la partea cu motoarele? Eu asa zic…

      Si mai jos a comentat cineva care este in situatia asta. Citeste, e de bine. ;)

  2. Dea

    Trebuie sa va luati revansa! :)

    răspunde
  3. Mihaela

    Wilrose are foare mare dreptate. Si fiind in asentimentul ei/lui am sa mai comentez cate ceva. Poti fi o piatra de gatul familiei chiar si atunci cand ai doua maini si doua picioare functionabile, atata timp cat esti lenes si n-ai un tel in viata.
    Imi aduce aminte de un prieten foarte bun (unul din singurii psihologi din Romania care este in scaun cu rotile) si care este psihoterapeutul celor cu acest fel de probleme. Stii cum este sa ai un prieten asa? In primul rand trebuie sa te certi cu el pentru ca sa ai deschidere catre o mare prietenie. Avusese un accident nefericit la inot si…..pac scaun cu rotile (voila nu trebuie sa te urci pe motocicleta sau sa conduci vreun camion ca sa ai accident). Parintii practic nu l-au scos din curte vreo 3 ani pana o cineva l-a scos cu forta din casa si la adus la mine la Revelion. Din momentul ala l-am obligat sa-si faca singur treburile. Citea mult si ii placea sa comunice, sa ajute si atunci i-am spus ca obligatoriu trebuie sa se ajute pentru ca nimeni nu e obligat pe lumea asta sa ne duca crucea. Parintii nu-i alegem, rudele la fel dar prietenii sunt numai aceia care ne spun adevarul. Depinde cum vrem sa-l primim si sa-l analizam.
    I-am spus ca parintii lui vor imbatrani si el va trebui sa faca ceva cu capul si cu energia lui pentru a supravietui. Ne-am certat….dar m-a sunat peste 5 luni si mi-a spus ca a intrat la Psihologie. Ca i-a fost rusine in ziua examenului cand a iesit din sala de examen si asteptandu-l pe fratele lui cineva i-a pus in palma o bancnota…atunci a luat hotararea ca nu el va fi cel ajutat. L-am injurat….prieteneste de intrare la facultate!
    M-am certat cu mama lui (acum suntem prietene) cand l-am incurajat sa-si ia masina (Doamne ce Trabant a avut…dadeam niste curse fiind 7 persoane inauntru – poti sa-ti inchipui? – acum are Mercedes – i-am zis ca nu mai e funny) I-am spus : „Doamna eu am doua maini si doua picioare si poate sa ma calce un nebun pe trecerea de pietoni….asta e viata. El este mai atent ca oricine la volan si apoi nu poate sa stea ca un caine in lesa de cate ori se duce la facultate sau sa intalneasca cu prietenii – lasati-l sa fie EL”.
    S-a casatorit cu o femeie superba care si ea este psiholog si au cabinetul lor. Ma simt atat de bine cand ii vad. Ne vedem rar pentru ca eu locuiesc in alta tara dar de cate ori vorbim si ne intalnim avem ceva de rude in noi.
    Vezi viata poate fi si altfel si poate fi abordata altfel.
    Pietre de gat sunt prostii, lenesi si persoanele alea care nu fac nimic pentru acest fel de persoane. Potentialul lor e urias!

    răspunde
    • Cabral Ibacka

      Pai poti fi o piatra de gatul familiei si altfel, ai dreptate. Dar eu aici faceam rappel exclusiv la mine, si cum mama m-a educat luptator si capabil sa indur cu stoicism, celelalte exemple date de tine nu-si gasesc locsor in discutia noastra, ca eu nu vorbeam in general… am dreptate?

      De laudat ce-a facut prietenul tau, ce a reusit, cum a reusit.
      Dar, vezi-tu, noi acum vorbim despre ce au facut oamenii respectivi dupa ce au fost pusi in fata problemei, a situatiei care nu putea fi rezolvata ci doar modificata spre un fagas care ar fi putut insemna fericire (asa cum o inteleg eu).

      Eu vorbesc despre momentul in care, inainte de a se intampla orice, am macar iluzia ca pot (ca puteam) alege.
      Faptul ca nu ma simt la fel de puternic ca si ei, punandu-mi problema, asta subliniaza articolul.

      Ca ati inteles voi gresit… e altceva, poate nu m-am exprimat eu cum trebuie sau poate ca nu ati fost foarte atente la ce am scris.
      Pentru mine tocmai acest crez si frica despre care vorbeam in articol ma face sa-i respect si mai mult pe oamenii pe care i-am intalnit sambata.

    • Mihaela

      Umanule, bunule nu fii suparat pe mine!
      Da stiu si am inteles ce ai vrut sa spui tu! Te referi la acel moment T unde tu poti sa alegi. Numai ca uneori nu tu esti cel care alege….viata, soarta destin spune-i cum vrei poate alege pentru tine. Este o iluzie ca TU poti alege in momentul T pentru ca poate altcineva iti poate provoca accidentul. In momentul T+1 se strange adrenalina aia si te provoaca la viata. Vad ca si tu ti-ai revazut de cateva ori filmul vietii. Si eu la fel. Si cred ca cineva acolo sus ma iubeste. Asta zic. Dar mai zic si faptul ca Alasimpaticdesus iubeste pe toata lumea, numai ca unora le da un alt fel de situatie. Poate nu s-ar fi descoperit altfel.
      Pana la urma am descoperit ca tocmai modul de crestere al parintilor nostrii a fost „defectuos”. In grija lor mamaicile ne dau acea farma de teama catre viitor. Asta este teama societatii romanesti si mama ta ca si mama mea a fost tematoare in diverse privinte. Eu nu am avut voie sa ma duc la parasutism (esti nebuna sa te arunci cu carpa aia), aici unde sunt am condus avion, nu ma duceam la diverse antrenamente mai „periculoase” tot de mama – acum la peste 40 de ani incerc tot ce nu mi-a fost dat cu fie-miu. Mama se ingrozeste inca!
      Am urmarit-o pe o fata in carucior mobil, aici unde sunt. Exact la o luna dupa ce am venit in 2004. Plecam de la biblioteca si aveam acelasi drum (rampa in serpentina- puteai sa-ti iei zborul cu parapanta asa de lunga si lina era pana in incinta). Am ajuns la statia de masina unde atunci cand a venit autobuzul partea de jos s-a lasat pana la nivelul trotuarului, soferul a intrebat-o daca e ok. S-a urcat absolut singura. Soferul a venit undeva in partea stanga a masinii unde a ridicat doua locuri si a ajutat-o doar sa-si prinda caruciorul de o chinga. Am ajuns la metrou (aici cu un bilet te plimbi tot orasul pentru ca metroul si autobuzul sunt pe aceeasi regie). Coboara tipa si merge la metrou singurica si ia liftul pana jos la metrou. Eu deja ajunsesem acasa dar nu mai conta ca voiam sa vad cum merge. M-am dus cu metroul…mai conta unde mergeam, parca urmaream un film SF dupa ce vazusem in Romania. A ajuns la o statie mai in nord unde are parcare pentru masini( lumea care lucreaza in centru isi lasa masina la o statie de metrou si e mai simplu sa ajungi cu metroul decat cu masina persoanala – taxa de parcare este inclusa in abonamentul de calatorie). Bre umanule si-a luat masina (adaptata pe partea stanga cu o usa rabatabila care ii dadea posibiliatatea ca dupa ce se aseaza singura la volan sa-si stranga singurica caruciorul si tot singura sa si-l puna in spatele ei) si a plecat. Am ramas ca proasta intr-o parcare…nici nu stiam unde sunt noroc ca imi port harta tot timpul in geanta ca altfel…..
      Deci de aici porneste totul din mentalitate…poate am divagat prea mult de la subiect dar ce voiam sa spun ca in Romania poate te poti simti o piatra de gatul cuiva tocmai din lipsa de confort pe care ar trebui sa o aiba acesti oameni speciali.
      Ma mai gandeam la ceva….dupa ce am nascut picioarele nu mi le-am simtit inca cateva ore pentru ca am avut acea anestezie in coloana pentru cezariana. Si am simtit ce a simtit prietenul meu…lipsa de a comunica cu picioarele si stiu si groaza aia de zici tu vicerala ca …daca ramai asa, daca doctorii aia au gresit anestezia, ca s-au intamplat cazuri….si nu ca voi ramane o piatra pe capul familiei ci ca nu pot sa alerg cu fiu meu, sa facem patinaj….ei toate mi-au trecut prin cap 2 ore si ceva dupa operatie. Femeie nebuna, efecte secundare de la anestezie, realism…spune-i cum vrei….momentul T+1 era ca voiam sa ma scol din pat iar picioarele tot nu ma ascultau….asta e!
      Cred ca in Romania trebuie intai o schimbare de mentalitate a cea ce inseamna un om cu nevoi speciale si atunci vor fi si altfel de oameni.
      Mai stii proiectul ala in care cativa guvernanti erau pusi sa supravietuiasca cu o anumita suma de bani….ei eu as face proiectul cativa guvernanti bagati in carucioare mobile, imbracati absolut normal sa nu-i recunoasca nimeni sa plece dintr-un colt al orasului pana in alt colt al orasului in conditiile din Romania si apoi in orice alta tara europeana. Sa vedem ce mai gandesc dupa aceea!

    • Cabral Ibacka

      Mihaela, nu sunt suparat pe tine, Doamne fereste!
      Stiu ca ai inteles, si vorbind despre acel moment T0… nu e doar o iluzie ca poti alege. Poti alege sa te feresti cat poti, poti alege sa nu te expui, poti alege sa risti cat mai putin.
      De-aia m-am lasat de motoare, nu de alta…

      A, ca tot cum vrea Cel De Sus este… sunt total de acord cu tine…

      Cat despre proiectul despre care zici… fa-l, o sa te sustin cu tot ce pot!

  4. Cami

    Eu cred ca am inteles ce ai vrut sa spui, Cabral. Inclusiv in fraza: „Frica mea cea mai mare era sa nu ajung o greutate legata de gatul celor din familie…”. Nu multi dintre cei care ajung intr-un scaun rulant reusesc sa treaca peste si sa mearga mai departe singuri, ori cu ajutor minim.
    Omul pe care-l apreciez si-l admir cel mai mult, una dintre prietenele mele, are proteze la ambele picioare (a suferit un accident de tren si a ramas fara ambele picioare). Este cel mai puternic om pe care-l cunosc eu. A refuzat scaunul rulant, ba chiar si sa mearga sprijinita in baston. Mai cade uneori, iarna insa, mereu ne povesteste razand despre „trante”. Stiu ca se loveste atunci cand cade, stiu ca o dor operatiile uneori insa, ea nu vrea ca asta sa-i conduca viata. Lucreaza cot la cot cu noi, se distreaza cot la cot cu noi, danseaza, conduce masina. De curand si-a intemeiat o familie si are cel mai scump baietel. Isi traieste viata si e fericita.
    Insa, nu toti cei care trec prin incercari de acest fel, au puterea de a-si lua viata in piept, asemeni ei.
    Eu ii admir, pana la Dumnezeu si inapoi, pe cei care-si infrunta conditia, stiu sa-si faca viata frumoasa si sa fie fericiti.

    răspunde
    • Cabral Ibacka

      Da, Cami, tu ai inteles. Exact ca si tine, ii admir pana la cer pe cei care reusesc sa-si infrunte conditia, oricare ar fi ea, si sa-si faca viata frumoasa.

      Cat despre optiunea personala… greutatea legata de gatul familiei mi se pare cea mai grea lovitura pe care ai putea sa i-o dai propriei familii. De-aici vine si concluzia proprie…

  5. ioanna

    eu sunt o pers cu handicap locomor de 4 ani, in urma unei boli foarte rare…. am inteles mesajul tau Cabral, adevarul este ca la inceput cand viata ne pune la incercare avem obiceiul sa ne uitam in urma si sa zice „ce am fost si ce am ajuns” iar atunci ne dam seama ca avem nevoie de cei din jur, dar de fapt sa stiti ca indiferent de situatie avem nevoie de cei din jur si de familie doar ca nu ne dam seama… unii reusim sa depasim aceasta situatie iar altii nu, din pacate… eu am avut nevoie de 4 ani ca sa-mi dau seama ca nu sunt ca un „parazit” cum spuneam eu inainte si adevarul este ca putem fii independenti dar trebuie ca cei din jur sa ne ajute sa ne integram, iar ca sa facem asta avem nevoie de rampe ca sa avem acces oriunde…iar acestea lipsesc peste tot si unde sunt parca le-au facut in bataie de joc… mai mare mi-a fost mirarea cand am fst acum cateva saptamani la magazinul Orange in Bistrita si nu aveau rampa, aveau ditamai scara inalta si cand le-am zis de rampa mi-au raspuns ca nu depinde de ei… atunci de cine??? acesta e un mic exemplu… dar de ce nu incercati voi vedetele sa faceti ceva in privinta asta si sa ne ajutati? cred ca a-ti putea… dar RESPECT pt MOTIVATION si pentru cei care ii sustin!

    răspunde
    • Mihaela

      Imi pare bine ca ai raspuns si tu aici. Stii de ce ti-au trebuit 4 ani pentru ca sa-ti dai seama ca esti de fapt independenta? Pentru ca nu ai avut persoanele specializate care sa te pregateasca pentru ce va fi acum 5 ani cand boala ta probabil debuta, pentru ca nu ai mijloacele de confort pentru a-ti indeplini niste dorinte absolut normale (acces la biblioteca, magazin, politie, posta…etc)
      Mentalitatea comunista ca avem copii sanatosi (ochi de soim, muschi de fier, eu nu sunt om, sunt brigadier) – noi nu aveam oameni cu handicap, nu aveam SIDA, nu aveam cancere…nu aveam nimic din astea care sa ne pregateasca, sa ne dea acces la cate ceva. Ca nu sunt rampe in Romania acum. Intrebarea este: Au existat vreodata? Nu. Eram pregatiti sa dam nasul cu realitatea. Nu. Copiii de genul acesta erau tinuti in casa in general, vecinii se uitau cu mila la ei si compatimeau parintii acestora…incerc sa fac ceva cu prietenii mei din Romania sa inteleaga ca nu vor progresa pana nu vor sterge ceva din mentalitatea lor si de accepta adevarul…sunt o mica picatura chinezeasca care sper ca va schimba ceva. Daca ar exista persoane specializate (platite la adevarata valoare) care sa ajute psihologic mai ales, fiziologic, daca ar exista o legislatie corecta si care sa si fie respectata atunci unui om nu i-ar mai trebui atata timp sa considere ca e problema familiei. Familia ar fi si ea pregatita sa considere ca o asemenea persoana este doar mai speciala, nu dependenta de alte persoane.
      Vezi de aici vine frica aia de care vorbeai, din necunostinta…e ca si cand te duci la examen cu lectia neanvatata. Cei din afara au pregatirea necesara, au legislatia, au mijloacele care sa le ofere o viata mai usoara celor in aceasta suferinta. Romaniei ii pleaca medicii, asistentii, fizioterapeutii de elita pentru ca guverantii nu accepta inca aceasta problema si ii platesc ca vai de lume.
      Iar din frica noastra se hranesc ei!

    • ioanna

      multumesc Mihaela… ai dreptate, la noi mentalitatea e problema cea mai mare. dar sper ca o sa se schimbe totul, eu chiar cred ca se poate….nu o sa-mi pierd speranta!

    • Cabral Ibacka

      Ioanna, stiu ca ai inteles mesajul meu… am ajuns la el privind si ajutand doi prieteni care au trecut prin asta.
      Si, desi imi pare tare rau ca a fost asa, ei m-au convins sa ma las. Si cred ca bine au facut…
      Cat despre Motivation… asa-i, merita aplauze!

  6. Filisan Ionut
    Filisan Ionut

    Salut, sunt Ionut si am facut parte din echipa Motivation in acest meci. Este adevarat ca multe persoane cu dizabilitati sunt o povara pentru toti din jurul lor, cu totii au simtit asta la inceput dar datorita unei mentalitati bune si unui sprijin din partea prietenilor poti sa te ridici mult peste acel stigmat de persoana neajutorata. Eu nu am nici-o problema in a conduce, merge la facultate, face sport etc si din pacate nu sunt foarte multi asemenea mie. Orice persoana este dependenta de cei din jur, depinde de noi de cat de mult depindem de altii.
    P.S. Mi-a facut placere sa joc alaturi de tine.

    răspunde
    • Cabral Ibacka

      Ionut, si mie mi-a facut placere, mi-a parut tare rau ca n-am jucat mai mult…

      Cat despre ce spui despre partea cu greutatile… sunt multi oameni care nu au probleme de genul asta si sunt niste ancore la gatul familiei si prietenilor, voi sunteti un exemplu ca… se poate. Cu toate ca-i greu, ca sunt multe chestii impotriva… voi demonstrati in fiecare zi ca, daca esti un luptator, poti face ce vrei tu in viata asta. Felicitari!

  7. Doina

    Am inteles mesajul tau perfect.E bine ca ai renuntat la motoare s iti inteleg perfect frica deoarece sunt unul din multi parintii(mama) acelor tineri care sunt imobilizati intr-un scaun rulantdin aceasta tara…Numai ca fiul meu Claudiu este paralizat de la piept in josde aproape16 ani(are acum 29 ani). Foloseste un scun rulant electric foarte sensibil la atingerea telecomenzii caci altfel are fi imposibil sa se deplaseze cu unul clasic…Mainile ii sunt functionale la nici 5%, nu misca degetele de la maini,nu mananca singur, nu bea apa singur…”Greul”a fost in primul an, pana a „invatat”ca trebuie sa luptam cu orice pret si nu a fost usor.Claudiu, fiul meu a fost mai tare decat noi,ne-a invatat pas cu pas pe noi familia caci poti sa fii un invingator si in aceasta situatie a lui…Este foarte adevarat caci asfel de persoane ar avea nevoie de ajutor de specialitate numai ca nu il ofera nimeni, decat paltiti si de unde sa iti permiti avand in ingrijire o astfel de persoana sa platesti psiholog…cand abia poti sa faci fata nevoilor de zi cu zi pentru persoana cu handicap sever pe care o ai…Rampele sunt facute …numai asa sa fie…bordurile sunt inalte…accesul oriunde este aproape imposibil…Grija autoritatilor pentru asta este 0.Protectia sociala la fel…0. Mai nou de anul trecut nu mai au bani sa plateasca insotitorii persoanelor cu gradul 1…doar e criza…Dar noi familia trebuie sa avem grija de cei pe care ii avem cu asfel de probleme. Am vazut in film cat de bine ai jucat rolul „in scaunul cu rotile”.A fost greu sa joci rolul, numai ca in viata reala in astfel de situatie e mult mai greu si tu stii asta! NICIODATA de cand filu meu a devenit dependnt de acest scun rulant nu am considerat ca este o povara! Doar o mare PROVOCARE pentru mine,famila lui data de la viata si ca trebuie sa luptam alaturi de el.Caracterul lui, provocarile la care face fata cu ne-au dat dovada ca nu e o persoana cu nevoi speciale, ci o persoana MULT MAI SPECIALA decat noi cei din jurul lui. Nu s-a lasat „prada” neputintei si a cautat…cautat , pana a gasit ceva ce poate face, asa fara maini funcionale si fara picioare.Nu s-a inchis in”cochilia” lui nu s-a ascuns in casa de frica privirilor mirate ale celor din oras…A iesit ori de cate ori i-a permis vremea cu prietenii, la un eveniment, meci de fotbal sau orice fara a fi eveniment…Dar nu toti cei cu asfel de probleme reusesc sa iasa…dupa ce au ajuns intr-un scaun rulant…nu au puterea…si ar trebui ajutati de personal specializat sa o faca…Cu ani in urma i-a cunoscut si fiul meu pe cei de la Motivation.Sunt niste oameni minunati, care ar putea oricand da lectii de viata celor care au doua maini si doua picioare functionale!
    Claudiu pentru noi familia lui este exemplu de viata!
    Iar ca el sunt convinsa ca sunt destui, numai ca mentalitatea in RO este asa cum este fata de persoanele cu astfel de handicap…

    răspunde
  8. cleanzone

    Viata nu se opreste la un handicap, fie el chiar fizic!

    răspunde
  9. Pingback: De nebunii vorbim: ce mai e de incercat? – cabral.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.