V-am promis, acum cateva saptamani, ca voi fi mai deschis si o sa vorbesc, macar in parte, despre familia mea. Hai ca incep cu tata. De ce o fac acum… vedeti la sfarsit.
M-am nascut in 1977, in Bucuresti, la Spitalul 9 (da, stiu, asta explica multe).
Mama, Argentina, o gagica misto din Buzau, satul Mosesti, venita in Bucuresti la facultate (ASE). Si, venind ea aici, cu educatia primita de la parintii ei (bunicul, Dumnezeu sa-l ierte!, a fost preot), s-a indragostit de tatal meu biologic.
Tata, Alexandre, venit din Congo printr-un schimb politico-strategic de studenti, student si el, la medicina.
Si m-am nascut eu. Pe cand aveam eu cateva saptamani de viata, tata a avut putina treaba si a trebuit sa plece. Dar n-a lipsit mult, s-a intors cand tocmai implineam eu 13 ani.
Intre timp mi-l arata mama la televizor, la stirile internationale (parca prezentate de maestrul Ciurascu) se dadeau, dupa cum bine stiti, vizitele ilustrului tont (rasuceasca-se in mormint!). E, cand ajungeau in Congo aparea si Alexandre in comisia de “Hai salut!“, a fost ani de-a randul ministrul sanatatii (drept urmare am putea trage concluzia ca sistemul de invatamant romanesc functiona fara gres).
Evident ca pentru mine era un strain, dar acest mic amanunt nu l-a impiedicat sa spuna c-a venit sa ma ia in Congo. Ai mei au fost, ca de fiecare data, totalmente fair. Au zis: “Daca vrei sa mergi… du-te! Noi nu vrem sa te lasam, dar este decizia ta.”.
Si nu m-am dus. A mai stat cateva zile si a plecat. Iar.
Si au mai trecut cativa ani. In ziua in care faceam 28 de ani eram singur prin Brasov (va spuneam acum ceva luni, sunt un ciudat) m-am gandit sa-l sun. Primisem numarul cu cateva luni inainte, pe adresa Pro-ului, de la o alta ruda (pe care n-o cunosc). Si l-am sunat… auzindu-ne dupa 15 ani.
– Alo, bonjour, avec monsieur Alexandre, vous en prie.
– Au telephone.
– Salut, je suis Cabral.
[liniste…]
– Alo, Alexandre?
Si am vorbit. A plans, l-am lasat, l-am pus la curent, i-am explicat una-alta, mi-a zis de fratii mei vitregi (am vreo 5 sau 6 prin toata lumea, nu-i cunosc)… in sfarsit, am comunicat cateva zile si-apoi… am lasat-o balta.
Recapitulare: a plecat cand aveam eu 2 saptamani, l-am vazut cateva zile cand am facut 13 ani, am vorbit la telefon cand am implinit 28 de ani. Acum fac 32.
Am stat de cateva ori sa ma gandesc daca-l urasc. Nici gand! M-am gandit daca l-as putea ierta. Nu cred. Si mi-am dat seama ca l-am pedepsit, in felul meu, prin indiferenta.
De ce va spun toate astea? Nu, nu ca exercitiu de sinceritate ci pentru ca nu reusesc sa ma hotarasc si chiar am nevoie de un sfat… colegele mele de la PR au primit un fax, acum 3 zile, prin care Alexandre ma anunta ca vrea sa vina la inceputul lui septembrie, impreuna cu doi frati de-ai mei, in Romania. Si ca asteapta un raspuns, daca sa vina sau nu.
Iar eu nu prea stiu ce sa-i zic… si ma gandesc la asta de 3 zile, fara nici un rezultat.
Ce fac?
Colaborez cu cabral de prin 2014. Îmi place pentru că apreciază serviciile mele.