Tatal meu.

V-am promis, acum cateva saptamani, ca voi fi mai deschis si o sa vorbesc, macar in parte, despre familia mea. Hai ca incep cu tata. De ce o fac acum… vedeti la sfarsit.

M-am nascut in 1977, in Bucuresti, la Spitalul 9 (da, stiu, asta explica multe).

Mama, Argentina, o gagica misto din Buzau, satul Mosesti, venita in Bucuresti la facultate (ASE). Si, venind ea aici, cu educatia primita de la parintii ei (bunicul, Dumnezeu sa-l ierte!, a fost preot), s-a indragostit de tatal meu biologic.

Tata, Alexandre, venit din Congo printr-un schimb politico-strategic de studenti, student si el, la medicina.

Si m-am nascut eu. Pe cand aveam eu cateva saptamani de viata, tata a avut putina treaba si a trebuit sa plece. Dar n-a lipsit mult, s-a intors cand tocmai implineam eu 13 ani.

Intre timp mi-l arata mama la televizor, la stirile internationale (parca prezentate de maestrul Ciurascu) se dadeau, dupa cum bine stiti, vizitele ilustrului tont (rasuceasca-se in mormint!). E, cand ajungeau in Congo aparea si Alexandre in comisia de “Hai salut!“, a fost ani de-a randul ministrul sanatatii (drept urmare am putea trage concluzia ca sistemul de invatamant romanesc functiona fara gres).

Evident ca pentru mine era un strain, dar acest mic amanunt nu l-a impiedicat sa spuna c-a venit sa ma ia in Congo. Ai mei au fost, ca de fiecare data, totalmente fair. Au zis: “Daca vrei sa mergi… du-te! Noi nu vrem sa te lasam, dar este decizia ta.”.

Si nu m-am dus. A mai stat cateva zile si a plecat. Iar.

Si au mai trecut cativa ani. In ziua in care faceam 28 de ani eram singur prin Brasov (va spuneam acum ceva luni, sunt un ciudat) m-am gandit sa-l sun. Primisem numarul cu cateva luni inainte, pe adresa Pro-ului, de la o alta ruda (pe care n-o cunosc). Si l-am sunat… auzindu-ne dupa 15 ani.

– Alo, bonjour, avec monsieur Alexandre, vous en prie.

– Au telephone.

– Salut, je suis Cabral.

[liniste…]

– Alo, Alexandre?

Si am vorbit. A plans, l-am lasat, l-am pus la curent, i-am explicat una-alta, mi-a zis de fratii mei vitregi (am vreo 5 sau 6 prin toata lumea, nu-i cunosc)… in sfarsit, am comunicat cateva zile si-apoi… am lasat-o balta.

Recapitulare: a plecat cand aveam eu 2 saptamani, l-am vazut cateva zile cand am facut 13 ani, am vorbit la telefon cand am implinit 28 de ani. Acum fac 32.

Am stat de cateva ori sa ma gandesc daca-l urasc. Nici gand! M-am gandit daca l-as putea ierta. Nu cred. Si mi-am dat seama ca l-am pedepsit, in felul meu, prin indiferenta.

De ce va spun toate astea? Nu, nu ca exercitiu de sinceritate ci pentru ca nu reusesc sa ma hotarasc si chiar am nevoie de un sfat… colegele mele de la PR au primit un fax, acum 3 zile, prin care Alexandre ma anunta ca vrea sa vina la inceputul lui septembrie, impreuna cu doi frati de-ai mei, in Romania. Si ca asteapta un raspuns, daca sa vina sau nu.

Iar eu nu prea stiu ce sa-i zic… si ma gandesc la asta de 3 zile, fara nici un rezultat.

Ce fac?

Comentarii

Lasă un comentariu la acest articol...
  • Catalin Zălog
    publicitate

    Colaborez cu cabral de prin 2014. Îmi place pentru că apreciază serviciile mele.

  • Ovi Cris
    • 22.05.2018

    Salutare Cabral, cazul meu este relativ identic, doar ca tatal meu a aparut dupa aproape 30 de ani in viata mea. Ce pot sa spun, bolnav fiind mi-am propus sa vorbesc cu el si chiar sa ma intalnesc cu el. Maine vine pentru o saptamana sa isi vada cei doi nepotei. Chiar daca ne-au despartit 30 ani si 2000 km, pot spune ca ma regasesc 99 % in ceea ce face, cum gandeste, cum glumeste, si cum danseaza. E fascinant, cel putin pentru mine cat de mult poate influienta latura genetica un om. Nu stiu cum e in cazul tau, dar in cazul meu , tatal meu ma cauta acum ffff des, vrea sa ma descopere, chiar mia recunoscut ca el retraieste o a doua tinerete prin mine. Timp de 30 de ani, m-am intrebat daca ar fi fost mai bine sa fii avut tatal langa mine, sau cum as fi fost eu daca era langa mine, cum m-as fi dezvoltat eu ca si individ? Sunt multe necunoscute , la care n upot sa imi dau momentan raspunsuri…. Toate cele bune.

    • Cabral Ibacka
      • 22.05.2018

      Salut!
      Sper să fie așa cum te aștepți, să fie bine.
      La mine a dat cu virgulă… 🙂

    răspunde-i
  • […] mult timp v-am intrebat ce sa fac, daca sa ma duc sa ma intalnesc cu tatal meu. Aproape toti mi-ati spus “Du-te!“. Multi mi-au spus chiar “Du-te, intalnestete […]

    răspunde-i
  • Gaby
    • 02.07.2010

    Copilul meu are 3 ani si 4 luni… tatal lui e camerunez… dupa o absenta de aproape 3 ani a revenit in viata lui. Mie mi-a fost greu, foarte, foarte, foarte greu sa-l iert… Dar de dragul copilului meu am inchis ochii la tot ce-a fost si am reusit! Citind randurile pe care le-ai scris nu pot decat sa sper ca el – tatal – va sti sa pretuiasca sansa pe care o are si ca ceea ce ai trait tu nu se va repeta si in viata lui – a copilului…

    Ti-ai revazut tatal? eu sper ca da… stiu ca e greu,poate ca doare, inteleg… dar toti gresim (mai mult sau mai putin)! Important e ca la un moment dat sa ne dam seama si sa incercam sa reparam ce-a mai ramas. Daca ajungem in acest punct, meritam o sansa.

    Hei! unul dintre cei mai buni prieteni ai mei este congolez ( 😉 – refugiat politic de pe vremea lui Mobutu); este un om minunat: inteligent, calm si plin de umanitate. Nu poti sa nu-l iubesti, pur si simplu!
    Nice roots you have ;)!

    răspunde-i
  • elisa
    • 08.09.2009

    Cabral as vrea sa fiu in locul tau eu am trait q tata langa mine si nu mi a fost de nici un folos, regret enrom sa spun asta dar de multe ori vroiam sa nu fie adevarat sa nu fie el tatal meu. Ii sunt recunoscktoare ptr bani dar si asa a avut grija sa i multumesc intr un fel. Eu nu l consider tata, imi pare rau sa spun asta dar as fi vrut sa l vad atat de rar imi era mai de folos dekt sa l urasc ptr felul in kre se comporta cu mine. asa k poate e mai de tine bn si toate lucrurile in viata se intampla q un scop…iarta ma dak te am deranjat q spusele mele

    răspunde-i
  • Viorel
    • 08.09.2009

    Citesc blogul cu foarte mare interes,ma bucur ca mai sunt persoane publice care stiu sa fie si oameni,ma bucur domnule Cabral ca dumneavoastra stiti sa fiti umil si modest(in viziunea mea) si ca nu v-a ajuns “vedetismul” la nas…m-a amuzat teribil povestea cu “iubirea” la fel cum problema aceasta cu tatal dumneavostra m-a atins profund,eu zic sa il cunoasteti chiar daca tata pentru dumneavoastra este domnul Mircea,nu este bine sa ii intoarceti spatele tatalui dumneavoastra biologic,sa ne anuntati cum a decurs intalnirea eu unul sunt foarte curios sa stiu cum a iesit si ce sentimente v-au incercat cand ati stat la masa cu tatal biologic…Sa auzim numai de bine

    răspunde-i
  • Gabi
    • 06.09.2009

    Life has its’ ways si nimic nu se intampla degeaba. Esti o fire prea deschisa pentru a spune nu, chiar si de dragul unei experiente de viata din care sigur ai ceva de invatat.

    Iti doresc sa iti fie de folos aceasta experienta.

    răspunde-i
  • mona
    • 03.09.2009

    buna ,cabral
    dupa parerea mea cred ca ar fi bine sa va intalniti si sa schimbati cateva cuvinte pentru ca de bine sau de rau macar tu stii ca il ai in viata si exista undeva in lume pe cand eu l-am pierdut acum 10 ani si cand ma gandesc ca nu mai este simt n frig in mine si un gol imens
    daca vrei putem sa comunicam mai des si chiar mi-as dori acest lucru
    succes!!!

    răspunde-i
  • Alecsandra[Blaj]
    • 02.09.2009

    :((..
    eu zic sa`i zici sa vina…Adica sa ii raspunzi ca da:|.Ai dreptate ca l-ai pedepsit prin indiferenta.Pentru ca opusul dragostei nu e ura,e indiferenta.
    Oricum decizia e in mainile tale:(
    :*:*

    răspunde-i
  • katalinsky
    • 02.09.2009

    Umanule, cum spui chiar matale…Am descoperit de ceva timp, ca tu esti un baiat destept.Aveam impresia ca te tii doar de…”maimutzareli”
    Mi-a placut cum ai vorbit despre tatal tau si sora ta, si asa e, ai dreptate.El e tatal tau, ea e sora ta.
    Ce nu inteleg eu, este ce ar putea durea daca te vezi cu ei…Chiar nu imi dau seama, ce ar putea sa te doar dupa o intalnire cu niste straini (si de tine,si de tara).Cabralule, n-ai nimic de pierdut, nici macar timp, pentru ca il reciclezi in experienta.

    Hai, bafta, si incearca sa gandesti mai putin.

    răspunde-i
  • anna
    • 02.09.2009

    Cabral,
    poate intre timp ai luat o decizie; decizie pe care o lusesi inca de la 13 ani dar aveai nevoie sa iti auzi gandurile si din partea altora. Aceea de a simti ca… “ai radacini”. Din pacate Mircea nu a reusit sa te si inradacineze ci doar sa te iubeasca si sa iti arate modelul unei familii “normale”. Acum, cand iti vezi fetita DORESTI sa iti gasesti “radacinile” nu pentru tine, ci pentru EA! Si de vina nu este nici mentalitatea romanului, nici societatea uneori scandalos “conservatoare”! NIMENI nu este de vina… Totul porneste din dragostea ta extraodinara pentru “micuta ta cioara”(am citit undeva ca i s-a spus asa micutei tale… “niste tarani”, asta ca sa citez un titlu celebru sau o… reclama) si din faptul ca sunteti APARTE! Daca ASA spune inima ta si nu numai de aceea, ajuta-ti puiul sa isi cunoasca… trecutul. Ii va fi mai usor sa creasca frumos(paranteza, extraordinara decizia ta si a Luanei de a-i oferi copilului prezenta ambilor parinti!), va invata mai usor sa isi foloseasca deosebitul din ea si, cine stie? poate ca PRIN EA vei completa acel coltisor de suflet care mereu ti-a ramas, poate, neimplinit.

    răspunde-i
  • Loading...