La 18 ani te dau afara din casa!

Cabral-micAsa-mi repeta tata. Cred ca se uita la mine si ma vedea mototol, asa simtea el sa ma energizeze.

Asa ca de la 6 ani, atunci cand discutia se apropia de zona asta, tata ma anunta senin si relaxat ca “La 18 ani esti pe cont propriu, te descurci!“.

Stai, sa nu ne intelegem gresit… tata nu e un capcaun, dar e genul de om pe care-l iei in seama cand iti spune ceva.

Asa ca am bagat la cap. Ca la 18 ani ma zboara din casa.

Am crescut, printre altele, cu gandul asta, ca la 18 ani va trebui sa fac cumva sa fiu independent. Ca altfel…

Asa ca ideea asta, combinata cu faptul ca parintii mei mi-au spus Bani de buzunar nu prea sunt. Va trebui sa mai muncesti si tu, pe langa sport si scoala, daca vrei distractii… au transformat lenesul care eram intr-un robotel harnic.

Am descarcat TIR-uri cu carca atunci cand am vrut sa plec cu baietii la mare, am lucrat la vulcanizare cand am vrut sa merg la munte, cand mi-am dorit sa ma imbrac mai cu mot m-am angajat paznic de noapte la anticariat… am lucrat si pe santier, la casa lui Titi, un prieten de-al parintilor mei.

Pe la 17 ani am inceput sa ma agit cu asigurarile, la 18 eram deja angajat cu carte de munca.

La putin timp dupa asta intra mama in casa si ma vede cum impachetez. Ma intreaba relaxata:

– Unde te mai duci, ametitule?

– Plec de tot. Ma mut.

A facut o fata contrariata, cumva speriata, usor uimita dar parca si mandra.

– Unde pleci?

– Ma mut la o fata.

– Lu’ tac’tu i-ai spus?

– Nu inca, il astept sa vina si-i zic.

Asa am facut. I-am zis. A facut ochii mari si el dar se vedea ca-i mandru ca mototolul nu doarme in sosoni.

De-abia peste ani, cand m-a intrebat de ce mi-am luat viteza asa repede, i-am zis ca din cauza lui.

L-a busit rasul…

– Pai eu spuneam doar asa, sa te bag in priza, doar nu-ti inchipui ca te dadea cineva afara din casa!

– Acum imi dau seama ca da, dar atunci… eu am trait cu certitudinea ca la 18 ani ma luati de guler, ma puneti in prag si-mi urati drum bun!…

Unde vreau sa ajung?

La copiii care se complac traind cu parintii, fara niciun chef sa faca un pas in plus in viata, asteptand sa le moara parintii ca sa aiba si ei o casa. Da, stiu ca suna dur, dar asta este situatia.

A, ca viata te muta inapoi la mamica si taticu’… s-a mai vazut. Am un prieten de 40 de ani care s-a mutat acum cateva zile impreuna cu mama lui, dupa ce partenerii lui de afaceri, dragii de ei, l-au tepuit de l-au lasat sportiv.

Si eu m-am mutat inapoi la ai mei, vreo trei saptamani, dupa ce am divortat.

Dar nu ma refer la cazurile si momentele cand viata nu-ti da de ales.

Ma refer la cazurile si la oamenii care se complac sa munceasca  – daca muncesc – 5 ore pe zi, care refuza sa traga mai tare, care n-au pic de chef sa faca ceva in plus… si se inghesuie pe capul parintilor si la 30 de ani, si la 40 de ani si mai mult, cu catel si purcel.

Sa nu inteleaga nimeni gresit… fiecare face ce vrea si cum vrea, nu asta comentez.

Spun doar ca ar fi bine daca ne-am pricepe toti sa ne crestem copiii in asa fel incat ei sa devina independenti, puternici si performanti, sa aiba o viata mai buna…

Ce spui, zic bine sau gresesc?

*in imagine sunt eu, pe la vreo 6 ani, perioada cand am inceput sa aud “La 18 ani esti pe cont propriu!”…

Comentarii

Lasă un comentariu la acest articol...
  • Catalin Zălog
    publicitate

    Colaborez cu cabral de prin 2014. Îmi place pentru că apreciază serviciile mele.

  • acad.CM.DRAGAN
    • 14.05.2018

    SFATURILE UNUI PRIETEN AL CARTII….
    Dupa ce a trecut revelionul si s-au incheiat chefurile,am gasit un baiat necajit si zgribulit de frig,care statea la o bunica destul de batrana si necajita. El era asa intrucat parintii lui plecasera sa lucreze in strainatate: ea facea centura in jurul unui oras din sudul Peninsulei,el,tatal, fura prin autobuze si pe unde putea. Si atunci m-am hotarat sa-l iau eu si sa ma ocup de el. Dupa ce l-am imbracat cu haine ca lumea(calduroase nu de marca) l-am trimis la scoala.Cand dupa prima zi s-a intors acasa si l-am intrebat cum a fost , mi-a zis: “ Eu cred ca bine;mai sunt si alti copii cam tristi,dar si care jubileaza.Totusi ma intreaba profesorii “ unde-I plicul ;nu ti-a dat taica-tu si un plic pentru ca asa se incepe scoala?” Si eu le-am spus ca NU ,imi zice baiatul. Asa ca a doua zi i-am dat si eu un plic ,in care nu am introdus ce asteptau multi,dar i-am trimis o scrisoare “d-lui profesor”. Scrisoarea este urmatoarea:
    Domnule coleg (….si eu sunt nu profesor… ceva mai mare.). “Va rog sa aveti grija de acest copil ca de toti copii lumii”. Asta insemneaza ca…… – Fiul meu va trebui să înveţe că nu toţi oamenii sunt sinceri şi oneşti.
    – Dar învăţaţi-l dacă puteţi minunăţia cărţilor… şi totuşi, daţi-i timp să se gândească la misterul etern al păsărilor cerului, al albinelor de sub soare şi al florilor de pe câmp. – În şcoală, învăţaţi-l că e mult mai onorabil să eşueze decât să trişeze…
    -Învăţaţi-l să aibă încredere în propriile-i idei, chiar dacă ceilalţi îi spun că se înşeală.
    -Învăţaţi-l să fie amabil cu oamenii amabili şi dur cu cei duri. Încercaţi să-i daţi fiului meu tăria de a nu urma mulţimea, să nu urmeze turma…
    -Învăţaţi-l să-i asculte pe toţi oamenii; dar învăţaţi-l de asemenea să selecteze ceea ce a auzit printr-un ecran al adevărului, şi să păstreze doar ce e bun.
    -Învăţaţi-l, dacă puteţi, cum să râdă când e trist… învăţaţi-l că nu e nicio ruşine în a plânge.
    -Învăţaţi-l să fie grijuliu cu cinicii şi să fie atent la linguşitori.
    -Învăţaţi-l să-şi „vândă” creierul celor care dau mai mult, dar niciodată să nu pună un preţ pe sufletul şi inima lui.
    -Învăţaţi-l să-şi astupe urechile la bârfă… şi să lupte când crede că aceasta este soluţia. -Trataţi-l gentil, dar nu-l protejaţi, deoarece numai testul focului face oţelul bun. Lăsaţi-l să aibă curajul de a fi nerăbdător. Lăsaţi-l să aibă curajul de a fi brav.
    -Învăţaţi-l să aibă întotdeauna încredere sublimă în el însuşi, deoarece apoi va avea încredere în umanitate. Aceasta este o cerinţa mare, dar vedeţi totuşi ce puteţi face. Este aşa un copil de treabă, fiul meu , ca toti fii oamenilor corecti!”
    Cu incredere…………

    răspunde-i
  • ryan7
    • 12.07.2015

    Salut!Pot sa spun ca sunt de acord in totalitate cu tine Cabral.Ai mei ne-au fofilat pe mine si pe frate-meu de mici,si chiar imi pare rau in momentul de fata…Am 21 de ani si stau acasa cu parintii,nu stiu exact ce ar trebui sa simt dar pot sa iti spun motivul pentru care sunt si acum acasa..Nu stiu daca asta suna a scuza si sper sa nu , dar, cum situatia financiara alor mei si anume vreo 2000 lei pe luna la 4 insi,acestia mi-au spus inca de prin a 10-a ca nu o sa ma trimita la facultate(asta desi ar putea sa se imprumute la banca,pana la urma sunt fiul lor,eu/frate-meu) iar asta plus criza economica ce a urmat m-a deznadajduit total.Intruna am fost fortat sa dau la armata-ofiteri,fara ca eu macar sa vreau asta,si desi le-am spus in nenumarate randuri ca nu vreau si ca mai bine muncesc si in vreo 2-3 ani strang personal bani pentru a da unde vreau eu,acestia au insistat vehement sa fac cum spun ei,iar maica-mea incepea sa planga de fiecare data cand aveam un “acces de libertate” ca acela,pe motiv ca,citez:”nu stiu ce-i in capul tau,nu vezi ca nimeni nu gaseste de munca?”.A venit si timpul sa dau probele sportive si psihologice care ma-ar fi propulsat mai departe la examenul scris cateva luni mai tarziu.Le-am picat;am picat la traseul utilitar,desi nu ar fi trebuit,dar simplul fapt ca nu vroiam sa dau acolo,ca nu suportam ideea ca eu sa fiu controlat de ai mei,au avut un rol important in esecul meu,mai ales daca este sa vorbim despre cum decurge un antrenament cand trebuie sa faci ceva fara sa ai un tel sau sa iti propui ceva…In fine..am cautat de munca in acel an,am depus in jur de 40-50 de cv-uri,dar degeaba,iar ai mei m-au descurajat.in asa fel incat in vreo doua luni de cand am inceput sa caut m-am resemnat cu ideea ca nu pot gasi nimic de munca…le-am propus alor mei din nou sa ma lase sa imi caut in continuare dar maica-mea din nou a inceput cu plansul si iar si iar si iar…am dat din nou,de data asta am luat la sportiv dar am picat la scris..de ce?pentru simplul fapt ca nu pot invata ceva ce nu imi doresc,stateam cu cartea langa mine si ma uitam ore in sir in gol..asa a decurs anul acela,la fel ca cel precedent,singura diferenta era ca esecul a avut loc mai tarziu…sunt deja epuizat,m-am saturat sa fac ce spun ai mei…asa nu o sa intru niciodata nicaieri,pur si simplu nu pot invata…ei niciodata nu m-au incurajat ,doar au stat pe capul meu ani si ani spunandu-mi ca trebuie sa invat,sa iau acolo,alteori spunandu-mi ca sunt un nimic,un repetent,ca nu am facut nimic in viata desi pana sa ajung la liceu eram premiant..la liceu au inceput presiunile asupra mea motiv pentru care am lasat tot ce tinea de invatat deoparte,ca un semnal pentru ei ca nu pot sa dau unde vor ei,si desi le-am si spus-o de nenumarate ori in fata degeaba,continui sa ma lovesc de refuzuri si nu pot sa inteleg de ce nu pot da la facultatea care vreau desi am prieteni in aceeasi situatie ca si mine dar ai lor au facut anumite compromisuri iar ei sunt acum la facultati…

    • Cabral Ibacka
      • 12.07.2015

      Salut.
      Uite cum am gândit eu pentru mine: ai mei nu-s datori cu nimic. M-au făcut, m-au dus până la 18 ani, și-au făcut treaba.
      De la 18 încolo depinde de mine.
      Nu trebuie să-mi dea ei de facultate, nu trebuie să-mi mai dea de mâncare, eu sunt cel responsabil.
      Dacă ei vor să-mi dea, dacă vor să mă ajute în continuare… e bine, mersi frumos!
      Dacă nu… mersi frumos pentru ce-am primit până atunci.

      Eu cred că ține de tine.
      Trebuie să vrei.
      Trebuie să fii dispus să muncești.
      trebuie să fii dispus să riști.
      Și ai o șansă.
      Altfel… ai doar șansa să te vaiți. Și nu cred că te ajută cu ceva asta…

      Baftă multă îți doresc!

    răspunde-i
  • răspunde-i
  • Aby
    • 31.01.2014

    Da Cabral,ai dreptate.Mama m-a ajutat pana la 20 de ani,cand m-am angajat in timpul facultatii,si alergan ca nebuna sa ajung la cursuri sau seminariile cele mai importante..si apoi cu recuperari. Acum sunt in Spania,muncesc aici momentan.Am asistat zilele astea la o discutie de familie de spanioli bogati dar cu bun simt,dar care din pacate are si-au educat copilul prost pana la 20 de ani si acum nu gasesc solutii. El e obisnuit cu papica la nas,cu sofer personal care-l duce la facultate si cu o femeie care-i face curatenie in casa si-i calca si hainele, plus bani de buzunar(sute de euro saptamanal,iar pentru discotesca separat). Parintii copilului sunt terminati,isi dau seama ca l-au crescut prost,sunt la limita rabdarii si mai au un pic si-l vor trimite cu chirie sa stea sa invete sa se educe. Iar pustiul ai vorbeste si urat maica-sii. Asadar oameni buni,aveti grija ce cresteti la usa voastra ca sa nu aveti pareri de rau mai tarziu.

    răspunde-i
  • Andy
    • 31.01.2014

    Da, mare dreptate ai! Eu sunt copil unic, dar vreau sa iti spun ca am muncit de la 18 ani. Nu mi-a zis nimeni ca la 18 ani ma mut, nici in gluma, asa cum facea tatal tau. Doar ca am simtit nevoia sa castig banutii mei. Nu am dus-o rau, in liceu am avut 2 ani bursa, la facultate am avut mereu bursa.

    La prima facultate de stat, la zi, ca am mai facut una la zi, Limbi straine. Aveam cam vreo 14-16 examene pe seseiune (da, 16, pt ca facultatea de Limbi Strainea avea dubla specializare, EN/FR, iar la Psihologie aveam cam 6 examene, deci, da, 16 examene per sesiune) Si da, aveam bursa la Psihologie. Si da, avem timp sa si invat zdravan, sa ma si duc sa fac p-a hostess-ul in magazine 4 ore pe zi si ghici ce? Ma si prezentam la cursuri.

    In ultimul an la cele 2 facultati, m-am angajat 4 ore/zi ca Asistent HR, apoi am facut masterul de Resurse Umane, si am fost angajata full time ca asistenta de departament, la 22 de ani. Plus ca aveam si iubit, care consuma timp. Si le faceam pe toate. Si le faceam bine. Nu am trecut ca gasca prin faculta, am invatat, cand prindeam cate o zi libera sau o perioada in care nu lucram, prindeam din urma.

    Acum lucrez in HR, am un salariu bunicel, imi place ce fac si ma uit in urma cu mandrie si inainte cu speranta si incredere ca voi reusi.

    Cand colegii mei de facultate se uitau la mine si-mi spuneau: “Da’ tu de ce lucrezi, ca esti din Bucuresti si stai cu parintii, nu ai nevoie de bani”; mama imi spunea ca voi avea toata viata inainte sa lucrez si ca alerg degeaba ca nebuna toata ziua, eu continuam. Stiam ca trebuie sa invat sa ma desprind.

    Desi aveam tot ce imi doream, voiam sa reusesc pe cont propriu, sa imi castig existenta si sa ma autodepasesc. E bine sa ii insufli copilului tau niste principii, sa isi doreasca sa lupte, sa vrea sa faca ceva in viata, sa nu fie un intretinut si la 30 de ani. Sa nu aiba Iphone 5, BMW la mana a doua si sa locuiasca cu mamica la 40 de ani. 😉

    răspunde-i
  • Gina N.
    • 31.01.2014

    Eu am plecat la nici o luna de cand am implinit 19 ani. Iar pana atunci am fost reprezentant la o firma de cosmetice ca sa-mi pot plati telefonul, daca tot am vrut mobil, si mici maruntisuri. De la 19 ani m-am angajat cu contract full time si am “migrat” spre capital tarii. Si asta nu pentru ca m-ar fi “dat afara” ai mei. Am avut eu o ambitie a mea sa fiu pe cont propriu. Si acum sunt la fel de ambitioasa si capoasa. Daca am o problema incerc mereu sa rezolv singura situatia, daca nu-mi iese abia atunci cer ajutorul celorlalti.

    răspunde-i
  • Poligraf
    • 31.01.2014

    De ce nu scapi si nu te rapune, maiult te intareste. Da, Cabral ai dreptate, e cel mai bine sa fii descurcaret in viata decat un mototol in casa parintilor.

    răspunde-i
  • c.daniel
    • 30.01.2014

    Spui foarte bine Cabral, si NU gresesti deloc. Eu pe la 20 de ani am plecat de acasa, un pic fortat de anumite imprejurari, dar nu-mi pare rau. Si acu is la casa mea(cam de 1 an jumate, ca sa fiu exact). Casa care este pe numele meu. Fara credite. Fara ajutor din alte parti. Si sunt al naibii de mandru de asta. Da, acum am 36 de ani, dar viata e foarte frumoasa. Si acum, si atunci. 🙂

    răspunde-i
  • Pato Basil
    • 30.01.2014

    tata mi-a zis ca daca nu invat la 18 ani, la fel ca tine :)) “imi spune bancul cu albinele” :))
    Sper ca in curand sa ma gandesc sa parasesc si eu cuibul 😀

    răspunde-i
  • AnaMariaB
    • 29.01.2014

    Cat ma bucur ca parintii mei au stiut sa ma educe in asa fel incat sa imi iau “zborul din cuib” la terminarea liceului, asta fara vreun cuvant / apropo din partea lor. Pur si simpu am vrut sa fiu independenta. Am plecat din jud Vaslui chiar in Bucuresti, cu chirie. Ca si acum la 22, dupa trei ani, ma intretin singura, am un job minunat intr-o agentie de comunicare online, prin intermediul caruia am ajuns sa cunosc oameni precum tine. Sper ca si generatiile viitoare sa fie mai independente.

    răspunde-i
  • Loading...