Rădăcinile nu se văd. Dar se simt.

Am fugit. Am alergat. Am tras de mine. Am vrut să fiu mai bun, mai sus, mai departe. Și, în toată goana asta, am fost în pericolul de a uita.
De a uita cine sunt și de unde vin.

Rădăcinile nu se văd. Dar se simt.

Sunt în gustul ciorbei de duminică. În vocea mamei care te strigă la masă. În râsul tatălui când îți povestește cum a căzut de pe bicicletă. În poveștile spuse de unchi și mătuși despre părinții tăi… atunci când nu erau mama și tata ci… frați și surori, doar niște tineri zăpăciți. 

Sunt în lucrurile simple. În tradițiile pe care le-ai uitat. În obiceiurile care ți se păreau demodate. În valorile care te-au format.

Omul fără rădăcini e ca o frunză în vânt.

Poți să ai succes. Poți să fii cunoscut. Poți să ai tot ce-ți dorești. Dar, dacă nu știi cine ești și de unde vii, totul e degeaba.

Pentru că, atunci când viața te lovește, ai nevoie de un punct de sprijin. De ceva care să te țină în picioare. De rădăcinile tale.

Rădăcinile nu te țin pe loc. Te ajută să crești.

Nu înseamnă că trebuie să rămâi acolo unde te-ai născut. Înseamnă că, oriunde ai merge, iei cu tine o parte din tine. Din copilăria ta. Din familia ta. Din valorile tale.

Și, când te simți pierdut, te întorci la ele. La amintiri. La povești. La oameni. La tine.

Așa că, nu uita de rădăcinile tale. Îmbrățișează-le. Iubește-le. Pentru că ele te fac cine ești.

Și, când viața te ia pe sus, ele te vor ține în picioare.