Din bucăți să te aduni și să te faci mișto.

Subiectul nu e vreo dramă. Nu e scris ca să se plângă cineva.
Ci doar pentru a ști că nu ești singurul. Sau singura.
Și ca să știi că nu e ceva din care să nu poți ieși.
Dă-i un <play>, zic.

Dezamăgirea vine, când vine... și n-ai cum să te lupți cu ea.
Și nici să te aperi de ea trăind fără așteptări.
Și, cum faci?

Te observi. Te cunoști. Te aștepți.
Nu te supraevaluezi.
Îți dai voie să greșești.
Și când ți se greșește, când ești spart în bucăți multe și sărate… te aduni, te lipești la loc și te faci mișto.

Îți dau un sfat simplu, chiar dacă nu sunt bătrân: dă-ți voie să fii dezamăgit.

Și nu te condamna pe tine pentru că cineva a putut să te dezamăgească.
N-ai cum să trăiești viața asta în defensivă, ar fi păcat.
Mergi în viață, aruncă-te în relații, trăiește.
Și asumă-ți.

Și nu-l condamna nici pe el sau pe ea pentru că te-a dezamăgit: atât a putut, atât a simțit, atât a reușit.
Te superi pe un câine că nu poate să zboare?
Sau pe o pasăre că nu poate să sape tuneluri?
Nu.
Atunci cum să te superi pe un om că este egoist sau nesimțitor?

Treci prin experiența asta, deși dureroasă, cu fruntea sus.
Cicatricile pe un soldat sunt dovada faptului că nu s-a ascuns.
Cicatricile de pe sufletul tău sunt dovada faptului că nu ți-a fost frică, că ai avut încredere, că ai simțit.

Lasă dezamăgirea să te spargă în bucăți mici, mici și sărate. 
Și-apoi, cu răbdare și înțelegere, adună-te înapoi și fă-te mișto.