Confesional dramatic III.

Confesional dramatic I.

Confesional dramatic II.

[…] A doua zi eram acasa. M-a sunat si mi-a zis atat: “Marius, sa stii ca nu mi-e bine…“.

fata plangandI-am zis ca vin acum la ea. A insistat sa nu vin, ca nu-mi raspunde si tot asa. Prea tarziu, eram deja pe drum.

Am batut la usa, am gasit-o din nou plangand. Mi-a zis ca e foarte ocupata cu scoala, cu munca, ca nu reuseste sa-si faca ordine in idei, ca nu se poate concentra.

Am reusit ca intodeauna pana atunci, sa o linistesc. I-am spus ca mereu se poate mai bine si daca n-a fost sa fie intre noi va gasi pe cineva mai bun decat mine. Am vorbit mult.

Mi-a tipat la un moment dat ca mi-a fost atat de usor sa renunt la ea, de parca n-ar fi fost nimic. I-am zis ca nu e asa. Ca nici mie nu mi-e tocmai usor. Mi-a zis atunci ca singurul care n-a renuntat la ea vreodata a fost Mircea, prietenul ei de dinainte de manager.

Stiam ca e asa, stiam ca tipul o suna des si ca ea incearca sa mentina o relatie de amicitie cu el in timp ce el insista, beat fiind, ca e iubirea vietii lui.

M-a deranjat dar am lasat-o sa-si verse nervii. Am stat cu ea pana la 3 dimineata. Se linistise cand am dat sa plec. Ceva m-a oprit. Imi doream enorm sa-i fie bine.

N-am rezistat si am sarutat-o… evident seara s-a sfarsit la ea. Eram din nou impreuna.

I-am explicat in a doua seara ca lucrurile nu pot sta la fel ca inainte, ca increderea e importanta si ca trebuie sa inteleaga ca eu sunt doar cu ea. M-a intrebat daca a fost cineva intre timp. I-am zis ca da, dar nu i-am dat detalii.

 

Au fost cateva saptamani foarte OK apoi am simtit ca s-a schimbat ceva. Mergeam impreuna la serviciu si o vedeam mereu dimineata din ce in ce mai obosita. La intrebarea mea imi raspundea ca nu e nimic… ca lucreaza… i-am propus sa luam o vacanta… n-a vrut.

Nu intelegeam ce e cu ea. Am vrut, totusi, fara sa stie ea, sa stiu cand adoarme. Asa ca m-am uitat in telefonul ei, sa vad cand are ultimele apeluri si cand inceteaza activitatea pe el.

Ultimele activitati erau o serie de mesaje cu Mircea, fostul ei, care nu renunta la ea. Dar de data aceasta, raspunsurile ei nu mai erau intelegatoare dar refuzuri ci erau declaratii de dragoste in toata splendoarea.

Si asta incepuse de la prima desparire din mai pana acum la final de iunie cand noi eram impreuna de o luna. Am cedat nervos.

I-am pus telefonul in mana si am dat sa plec. S-a bagat in cale incercand sa-mi explice. Am dat cu pumnul in perete atat de rau incat m-am ranit.

Insa nu ma durea… durerea intensa era in piept. Nu-mi venea sa cred. Din mesaje reiesea ca nu s-au intalnit dar modul in care erau exprimate lucrurile era cat se poate de deranjant. Era prima data cand ma mintea, relatia noastra bazandu-se pe sinceritate pana la prostie.

Cearta a fost dintr-o singura directie, eu urlam. M-am trezit atunci zicand 2 cuvinte ce alcatuiesc singura jignire pe care i-am adresat-o vreodata. Iti spun cu toata sinceritatea de care sunt in stare, LE REGRET DIN ADANCUL SUFLETULUI.

A fost cea mai mare greseala pe care am facut-o in vreo relatie si chiar daca ea va uita, ma va ierta sau va pune pe seama nervilor, sau orice scuza va gasi oricine oricand, eu nu voi putea sa ma iert niciodata.

Pentru c-o aveam in fata ochilor pe femeia visurilor mele la momentul respectiv si totusi am jignit-o atat de urat. N-o sa mi-o iert niciodata. E invatatura de minte pentru tot restul vietii mele si faptul ca am cedat nervos nu e si nici nu va fi vreodata vreo scuza.

Lasase capul in jos si plangea. Mi-a spus ca nu vrea sa ma piarda. Mi-a spus ca nu era simplu pentru ea. Mi-a spus ca Mircea ii dadea mereu incredere si ca a tot cautat-o dupa despartire.

Mi-a spus ca m-a vazut mereu ca pe un sot potrivit (desi nu inteleg cum, avand in vedere ca eram doar de cateva luni impreuna) si ca tatal perfect pentru copiii ei. Asta m-a facut sa tac.

Am inchis gura si n-am mai zis nimic. Am lasat-o sa ma duca la serviciu cu masina… mana stanga nu-mi permitea sa conduc. In parcare a inceput din nou sa planga. I-am explicat ca plange degeaba.

Intre timp, din telefonul ei, eu l-am sunat pe Mircea, i-am zis ca stiu de mesajele lui si ca ar fi cel mai OK sa avem o discutie intre 4 ochi sau 6 ochi pentru ca-i face rau Cristinei.

Tipul m-a refuzat si mi-a zis ca el n-o vrea inapoi, ca sunt doar momente ale lui de slabiciune si ca-mi doreste sa fiu fericit cu ea, daca ea ma iubeste.

A fost momentul in care eu l-am pus pe speaker.

In masina, in parcarea din fata firmei, ea mi-a zis sa n-o uit si sa-i promit ca-i raspund la telefon daca ma va suna. N-a avut curajul sa incerce sa ma sarute, asa ca m-a pupat usor pe umar. Mi-a ramas asta in minte.

 

Pe 16 iulie, era marti, tin minte perfect ziua. Ceva s-a rupt in mine atunci. Ea a plecat in vacanta weekend-ul ala cu fetele.

Era planificat. Eu… mi-am luat masina si am fugit, am facut 425 de kilometri in 3 ore si 45 de minute, ca un complet descreierat. Mi-am urlat furia de vreo 100 de ori in masina.

M-am dus acasa, in orasul de unde sunt. Am stat cu amici. M-am linistit, dupa 3 zile de alcool si iesit, suprafata era din nou intacta. In interior… trageam sa mor. Dar la suprafata paream OK.

Dupa cele 3 zile Cristina mi-a trimis un mail in care imi zicea ca isi intelege greseala dar ca e oarecum si vina mea, pentru ca n-a putut avea incredere in mine dupa momentul Sorina si ca desi crede ca acum sunt intre alte 1000 de fete isi doreste sa ramanem prieteni si ca nu poate sa spuna cat de rau ii pare.

M-a dat peste cap. Am sunat-o si i-am zis ca ar fi OK sa stam de vorba.

Am gasit-o din nou retinuta. I-am explicat cu calm ca daca vrea sa fie cu ala, sa fie cu ala si asta e. Mi-a zis ca nu stie ce vrea. Ca a fost confuza sa-i raspunda asa.

Am vorbit din nou, de data asta distant, pana la 4 dimineata. Am plecat pe jos din parcul Operei. Ne-au udat stropitorile, ca daca nu… mai stateam ore.

Pe drum m-a rugat sa ma tina de mana. Am intrebat-o ce rost are. Nu mi-a raspuns dar a inceput din nou sa planga. M-a luat pana la urma de mana si mi-a zis ca se simte ca intr-o drama.

Am condus-o pana la ea in camera. Tin minte si acum, era aproape 5 si rasarea soarele.

La etajul 5, la 5 dimineata, cand era clar ca eu si ea n-o sa ne mai impacam in veci, s-a luat lumina si am ramas in intuneric.

Zi-mi ce vrei, iti zic purul adevar. Ne-am apropiat si ne-am sarutat. Mi-a zis ca ma iubeste, am stat asa vreo 10 minute.

Lumina a revenit. Am plecat fara vreun cuvant….

[maine seara sper sa public finalul. Sa fiti bine!]

Comentarii

Lasă un comentariu la acest articol...
  • Catalin Zălog
    publicitate

    Colaborez cu cabral de prin 2014. Îmi place pentru că apreciază serviciile mele.

  • catalina
    • 11.11.2013

    Interesanta povestea , plina de suspans ….dar hai cu urmatoarea parte ! 😀

    răspunde-i
  • Flavius
    • 06.11.2013

    Mister, ai uitat ceva.. si cred ca nu sunt singurul care asteapta finalul ! Ne-ai pedepsit destul, vrem sa stim tooot 🙂

    răspunde-i
  • Poligraf
    • 29.10.2013

    Ciudata intorsatura a povesti. Daca il iubeste cu adevarat nu ar mai juca hora destinului.

    răspunde-i
  • mihai
    • 28.10.2013

    “Marius” suferă de Sindromul Superman, iar “Cristina” e “Damsel in distress”, mereu cu probleme cu încrederea în sine.

    Combinaţia fatală. El n-o s-o salveze niciodată, iar ea nu va trece peste dependenţa de oameni cu iubiţi ca “Marius”. Been there, done that. A durat peste 40 luni “drama”.

    răspunde-i
  • Geo
    • 28.10.2013

    iti verific blogul din cand in cand. Hai cu finalul 🙂

    răspunde-i
  • corina
    • 28.10.2013

    Gelozia asta se poate vindeca.Eu una mi-am vindecat-o.Nici eu nu eram mai departe de “domnisoara” din poveste pana cand,la un moment dat, prietenul meu de atunci (sotul de acum 😀 ) mi-a spus ceva ce s-a dovedit a fi ca o plama ce m-a trezit la realitate :”relatia noastra nu poate continua asa.Ori incetezi cu aceasta gelozie absurda..ori punem punct pentru ca se transforma in ceva urat tot ce aveam acum!”
    Am tacut atunci (rar tac..) si bine am facut pentru ca am inteles ca aveam ceva frumos si eu cu “nebunia” mea de atunci o distrugeam…eu si numai eu pentru ca el chiar nu-mi daduse nici un motiv, eu vedeam ce nu era… Dar cred ca frica de al pierde si a pierde ce era intre noi m-a ajutat sa ma ajut pe mine sa trec peste gelozie,sa nu mai vad ce nu era si incet-incet..in timp am realizat cat de prosteste m-am purtat.Dar trebuie muuuuulta stapanire de sine,trebuie sa-ti musti limba de “n” ori ca sa ajungi la un moment data sa vezi realitatea si nu realitatea TA. 😉

    răspunde-i
  • ovidiu
    • 28.10.2013

    27 de ani si se poarta ca un copil rasfatat nerecunoscator pentru jucariile lui si da cu ele de pereti. In final sincer nu stiu daca imi doresc ca ei sa ramana impreuna sau sa se desparta. Asa cum stau lucrurile acuma, mai bine isi vede fiecare de drumul lui si termina cu jocul asta prostesc.

    răspunde-i
  • Bea
    • 28.10.2013

    Cabraaaal, te tot vanez de cand am citit postul asta! Hai odata cu finalul, ca plesneste corazonul :))

    răspunde-i
  • Andres
    • 28.10.2013

    Ahhh …am citit cele 3 parti…trist pan` acum. La naiva ca vine povestea asta fix intr-o perioada trista din viata mea 🙁 .. daca pana acum am fost doar idiot, aseara am facut-o de oaie si s-ar putea sa ma coste divortul :(.

    răspunde-i
  • Ina
    • 28.10.2013

    Abia astept finalul!!!!

    răspunde-i
  • Loading...