Dă-i un <PLAY> și citește. Așa, de seară, pe relax…
E un post trist.
Trist nu prin stare sau cuvinte.
Trist prin conștientizarea relaxării din spatele lui.
Ce mișto e să nu fii dezamăgit, zic.
Mă rog, e mișto și să nu fi dezamăgit pe cineva.
Dar mai ales să nu fii dezamăgit de cineva.
Și cum faci asta?
Un tânăr ar spune că reușești asta ușor… alegându-ți cum trebuie partenerii de drum.
Pentru că dacă ți-i alegi bine, ei nu te vor dezamăgi. Vor fi alături de tine. Vor fi bine și vor face bine.
Un bătrân ți-ar spune liniștit că oamenii, prin definiție și construcție… dezamăgesc.
Oricât de mult ar vrea să nu… vor ajunge să dezamăgească.
Mai mult sau mai puțin.
Mai asumat sau mai pe sub mână, așa… vor dezamăgi.
Un bătrân ți-ar spune că singura metodă prin care să te ferești să fii dezamăgit de cineva este să nu ai pretenții.
Să nu ai așteptări.
Să nu ai vreodată siguranța dată de încrederea solidă… ci relaxarea dată de conștiența faptului că dezamăgirea are șanse mari să vină.
Poate, printr-o minune, nu va veni. Dar are șanse mari să apară…
E trist ce-ți spun acum?
O fi, la prima vedere.
Dar nu e.
Dacă-mi spui că e trist… îți zic că optimismul, în cazul ăsta, se bazează doar pe necunoașterea naturii umane.
Suntem făcuți egoiști.
Sigur, aici nu vorbesc de un egosim extrem, ăla nu e natural și nici normal.
Dar așa suntem… puțin individualiști, puțin egoiști, uneori jemanfișiști (mda, je m’en fiche-iști).
Și, uneori, din puțin sau mai mult individualism, egoism sau je m’en fiche-ism… dezamăgim.
Nu te-ntrista. Suntem oameni.
Lasă track-ul să curgă. Și zâmbește. Oricât de buni am ajunge să fim… rămânem oameni.
Și nu te gândi că am scris trist articolul ăsta.
Sunt doar puțin dezamăgit.
Colaborez cu cabral de prin 2014. Îmi place pentru că apreciază serviciile mele.