Acum 12+1 ani…

Sunt superstitios, nu scriu numarul ala dintre 12 si 14…

Ce faceam acum atata amar de vreme? Hai ca subiectul concursului imi convine, fix in anul respectiv reuseam sa iau locul doi la Campionatul European de Kickbox full-contact. Aveam 17 ani si 92 de kile, in finala am ajuns cu un neamt de 26 de ani, 2, 14m si 140 de kilograme…

Povestea nu e usoara, daca nu ai nervi si te sperie violenta nu citi mai departe.

Campionatul a avut loc undeva in Germania, Grevenbroich (sau ceva de genul asta) se numea orasul, undeva pe langa Koln. In prima zi de concurs am avut preliminariile, 4 meciuri care pe atunci mi s-au parut medii, nici grele si nici usoare, eram toba de carte la tehnica, iar la fizic nu aveam probleme, dimpotriva.

E, in a doua zi de concurs “am dat de greu” ziceam eu, pana am ajuns in finala.

In finala aia am reusit sa simt ce inseamna sa treaca o zi intreaga pentru mine iar pentru restul lumii sa treaca 5 reprize de 2 minute.

Am intrat in ring relaxat, tata (care imi era si antrenor, Mircea Boldea pe numele de botez) imi spusese ca e unu’ fara experienta si ca n-are tehnica deloc. Eu deja ma balaceam in laurii unui Campionat European castigat, ma vedeam carat pe brate si aplaudat la scena deschisa… deja ma gandeam ce pozitie sa iau ca sa fiu imortalizat pentru statuie.

Si, dupa cum spuneam, am urcat in ring, coltul rosu, si loveam manusile intre ele regland respiratia. Si se urca in ring… rectific, ringul se indeasa sub el. Caci nu puteau sa se suie ditamai Carpatii Meridionali pe ring, singura varianta era ca ringul sa se tarasca umil sub picioarele lui.

A incalecat cele trei corzi ale ringului asa cum incalecam eu bara mica de la batatorul de covoare din spatele blocului. Era cat un munte! Eu aveam atunci 1,92m in timp ce el avea 2,14m, si crede-ma ca diferenta de 22 de cm este imensa intr-un sport de contact, in contextul in care era si o diferenta de 48 de kile…

Am inghitit in sec intorcand capul sa ma uit la taica’miu, care imi zambea relaxat (ca deh, nu lupta el). Si ii da nenea ala din colt cu gongul… eu tzac-pak un joc de picioare ca in filme, dau drumul la brate, intram si ieseam din distanta mai bine ca niciodata, serii de doua trei lovituri bine intepate, la locurile alea care trebuie, eschivam tot si ce nu eschivam blocam cu incredere. Cand a venit gongul finalului reprizei 1 eram chiar optimist, m-am dus in coltul meu si nici nu m-am asezat pe scaun (asta e psihologie de luptator, nu arati ca esti obosit – daca stiam ce urmeaza…).

Repriza a doua incepe cu cateva lovituri de picior la cap, puncte clare pentru mine, inca ceva serii, deja ma gandeam ca dupa ce castig ii pun capul ala (literalmente) de bivol pe perete ca trofeu, nu ma atingea deloc, parca pluteam, eschivam si blocam tot ce venea de la el, el era greoi, greu sa misti 140 de kile prin ring cand ai in fata un negru mobil care se antrenase tocmai pentru un joc de picioare fara oprire si o deplasare fara cusur. Si la un moment dat ma gandesc ca poate termin inainte de limita (aveam un singur meci castigat prin K.O., finala Campionatului National de Thaibox) si dadea bine la palmares. Si ma asez bine pe picioare, maschez lovitura printr-o serie de brate si il trimit… piciorul ma refer, lovitura circulara la cap, isi atinge tinta, simt ca am lovit intr-un troleu, un soc beton, fix in barbia omului… am zis gata, pregatiti hauru’ de medalie si bronzul pentru statuie!

Si… atunci a venit primul Boeing! Pentru ca trebuie sa va spun, omul nu dadea cu pumnul ci cu 747 in picaj! Stele si stelute, ochiul drept prinsese un fuleu ingrijorator spre stanga si nu mai puteam focusa cum trebuie, nu am cazut dar nici carma nu mai aveam. A batut gongul…

Repriza a treia. Noroc ca nu putea sa ridice piciorul la cap… am mai intepat eu cateva dar cand a dat individul drumul la picioare simteam ca ma loveste din stanga cu Panzer si din dreapta cu T34… la fiecare lovitura primita in blocaj (de altfel blocajul impecabil, ca altfel…) zburam cate 2m in lateral! Imi faceam curaj singur “hai Cabrale ca e tot om” dar neomul ala ma contrazicea cu fiecarea Boeing si T34 cu care ma palea. A inceput sa sara sangele, din nas, ca fantanile din Unirii in vremurile lor bune. De la jumatatea reprizei nici nu mai asteptam sa dea arbitrul stop, dupa ce dadeam 4-5 si incasam 2-3 ma intoarceam la coltul meu, ma stergea tata pe fatada si ma intorceam pe front. Si da-i si lupta!

Repriza a 4-a, reusita carierei: luat lovitura de picior in blocaj, eu tocmai ma pregateam sa lovesc fulgerator (in opinia mea de dizzy-man in action), m-a prins aiurea pe picioare si… am zburat printre corzile ringului direct pe masa arbitrului de colt! Omu’ ma intreaba cu ochii cat cepele “are you okay?” eu ma ridic hotarat si ma sui iar in ring, Carpatii Meridionali se uita uimit la mine, arbitrul de ring ma intreaba “you ok?”, eu zic “I slipped” si ridic mainile in garda, el urla “fight!”, ma reped spre carpatii Meridionali ca Chuck Norris spre moarte, mai iau doua in mufa si suna gongul…

… in pauza ii zic lu’ tata “daca mai am doua reprize il bat pe-asta”, el se uita la mine si-l bufneste rasul (mda, incurajator) si zice “beleste ochii si puncteaza clar, si stai pe picioare ca te iau si eu la fezandat”…

Repriza a cincea… nu-mi aduc aminte mare lucru din ea… multe luate, multe date (lovituri, zic) cateva prosoape umplute de sange (de negru, evident), ala cauta sa ma lateasca pe ring, eu cautam sa dau si sa scap cu viata, gong de final… am pierdut la puncte.

M-au durut dintii si gingiile cateva zile, capul o luna, mainile si umerii vreun an, seara la culcare ma simteam de parca ma aruncase cineva in prapastie si pravalise peste mine si cateva Roman Diesel incarcate cu pietre de moara, dar am scapat cu viata si fara K.O. din infruntarea cu Carpatii Meridionali!

Eram vice-campion European, am medalia si acum pe undeva printre vechiturile maica-mii, am ce sa le povestesc la nepoti cand o sa fiu batran si ofilit, si acum voua, ca tot m-a intrebat Copolovici ce faceam acum 12+1 ani, legandu-se de concursul ala de la eMag.

Ati ras, stiu… da’ daca vedeati Carpatii Meridionali cu manusi de 12lbs in mana nu va mai ardea de ras…