Sari la conținut

Un articol despre un copil singur. Eu.

Sunt un băiat din cartier.Născut în Berceni. În „77.

M-au dat prima oară la școala 111. Am stat până în clasa a 2-a… le-au zis alor mei să mă mute, eram prea bronzat pentru ei.

M-au mutat ai mei la 110. A fost bine până într-a patra. Prea mult solar…

Apoi m-au mutat la 96.

Deja știam rețeta… câteva zile de observat de la distanță, apoi începeau glumițele cu „alb ca smoala”, „maimuța”, „Congo”… și tot așa.

Și au început. În același ritm, cu aceeași răutate ca la celelalte două școli.

Și într-o zi s-a întâmplat ceva… am ieșit la sport, în curtea școlii.

Profu’ n-avea de gând să ia aur la Olimpiadă cu noi, așa că ne-a aruncat o minge de fotbal și ne-a lăsat în pace.

Am intrat și eu într-una dintre echipe. N-am făcut mare fâsâială, nu eram bun la așa ceva. Dar am alergat, făceam încă de-atunci sport de performanță, pregătire fizică aveam.

Am alergat, am dat câteva pase, am râs puțin pe teren, a fost OK.

În următoarea pauză mergeam către clasă, când un unul de la altă clasă a urlat după mine „Fugiți că vine maimuțoiul!” sau ceva de genul ăsta.

M-am întors să-i dau replica, dar n-am apucat. Unul dintre băieții din clasa mea a urlat tare, cu pasiune și supărare:

– Băăă, lasă-l în pace, e din echipa mea de fotbal!

Sunt un băiat din cartier. Născut, crescut și trăit în Berceni.

Îmi vorbești frumos… sunt prietenul tău.

Îmi vorbești urât… îți răspund fix cum m-a învățat cartierul. Și-ți promit că n-o să-ți placă.

Și eram obișnuit să trebuiască să mă apăr singur.

Dar atunci, fix în momentul ăla când un alt copil mi-a luat apărarea, am simțit pentru prima dată că… poate chiar de-s diferit, nu trebuie să fiu singur.

Pentru că în anii ce au urmat am văzut în cartier cum diferențele dintre oameni devin granițe imposibile de traversat.

Diferențele alea simple… de la hainele pe care oamenii le poartă, jargonul pe care-l folosesc, blocul în care stau, gașca în care-și cheltuie timpul… ori culoarea pielii. Diferențele alea simple deveneau la un moment dat niște prăpăstii de netrecut.

Cu o singură excepție: când jucam fotbal.

Cu alergătură și gâfâială, cu urlete și sudălmi, cu încurajări și râsete… fotbalul era un limbaj comun care ne făcea pe toți să uităm de toate diferențele posibile. Oricât de prost jucam. Eu. :)

Mă rog, fotbalul nu era. Încă este un limbaj comun.

Am intrat în campania asta Mastercard zâmbind, după ce am văzut clipul cu Pele.

Dă-i un PLAY, o să-ți placă…

Am văzut clipul și mi-am adus aminte de curtea Școlii Generale numărul 96, unde am simțit pentru prima dată că – deși diferit – nu trebuie să fiu neapărat singur.

La ani după, conexiunea asta a supraviețuit. Și iată o parte gașca de zăpăciți alături de care mi-am trăit adolescența…

O să revin cu ideea asta, am o surpriză foarte – foarte tare pentru toată lumea.

Promit.

Mansarda mi s-a părut întotdeauna un loc frumos

Cabral Ibacka la grădi

Eram mic… cam atât de mic precum și-n poză, și-atunci când mama era la serviciu stăteam la mamaia Maria. Tata plecase la pâine, dar cum pe vremea aia se găsea greu pâine… el a tot căutat-o. Și-acum cred c-o caută, săracul om, că pe-acasă n-a mai ajuns.

Mamaia Maria stătea pe undeva prin zona Radiodifuziunii, la etajul unei case vechi. Doar cu o scară mai sus era mansarda.

O minunăție întunecată unde erau puse într-o dezordine controlată miliarde de acareturi. De la jucării vechi, la scule de tâmplărie rămase de la cine mai știe, o cadă veche cu emailul sărit și până la trențe uitate de timp dar nu de molii… toate erau acolo, trăind în liniște și în lumina difuză și incredibil de plăcută a unei ferestre mici de mansardă.

Pentru că fereastra aia dădea pentru mine, de fapt, tot farmecul mansardei.

Era un turn de veghe, dacă lipeai nasul de geam vedeai preț de câteva case, erai observatorul unui microunivers care pentrun un bulache de cinci ani era fascinant…

Acum am prieteni ce au mansarde. Majoritatea locuibile, aranjate cochet, primitoare și parcă la fel de intime ca vechea mansardă din copilăria mea. Pentru mine au același farmec, aceeași atracție ca și vechea mansardă din copilăria mea…

Mi-am adus aminte de toate astea pentru că m-au rugat cei de la Velux să scriu despre noua lor gamă de rulouri Velux, de-aia e și publicat postul în categoria pentru copii.

Normal, povestea asta cu rulourile noi nu-i atinge decât pe cei care au mansarde. Și geamuri de mansardă…

Pe scurt, gama asta este foarte colorată, foarte chic și pentru că este rezultatul colaborării cu agenția de design Trend Union din Paris… sunt culori și materiale foarte la modă.

VELUX

100 de culori și materiale se lăfăie în colecția asta, câteva dintre ele trebuie să te nimerească…

Și printre toate rulourile de până acum, printre rulourile opace și semiopace, cele decorative, plisate sau pentru diminuarea luminii și-au făcut loc și noile jaluzele romane.

Mai mult, printre ele există și o colectie de 6 materiale speciale, create de renumitii designeri olandezi Scholten&Baijings, VELUX ColourCollection.

VELUX_jaluzea_romana

De spus ar mai fi multe, dar sunt chestii mișto pentru cei care au mansarde și pe care-i invit să intre la Velux pe site pentru a vedea toate frumusețile despre care zic eu aici.

Celorlalți, printre care mă includ și eu… le rămâne să mai aștepte până la a avea mansardă. Și ferestre la mansardă. Plus rulouri. :)