Sari la conținut

Am niște cunoștințe care montează termopane.

Nu e o firmă mare… dar nici mică, își văd de treabă și se descurcă binișor.

Acum ceva timp au prins un contract (direct sau subcontractori, nu-s sigur), aveau de schimbat ceva geamuri la unitatea militară de la Deveselu, aia cu scutul antirachetă.

Își fac ei treaba, totul bine, numai că la unul dintre geamuri a apărut o problemă.

Se duc să-l schimbe.

Fiind unitate militară (și cu regim special, e păzită de către forțele americane) trebuie să te anunți, să spui ce treabă ai, iar când primești acceptul ți se spune la ce oră să vii.

Ai noștri trebuiau să ajungă vineri la 10:30.

Au ajuns la 11:45.

Se apropie de bariere, încetinesc și opresc.

Se apropie un soldat american, cu un clipboard în mână.

– Hello, sir! Your papers, please!

– Helău. Ia aici.

Se uită americanul pe hârtii, apoi coboară ochii pe clipboard. Acolo avea un tabel.

– Sir, you were scheduled for 1030. Now it’s 1145.

– Hă?

Americanul reia, mai pe limba oamenilor…

– Your time was 10:30 A.M. Now it’s 11:45 A.M. You are very late.

– A, păi da, că stai să see… bicăuz we left home at time, but the trafic să mă cac pe dânsul, was shit. We try to get here cuic, but… no way!

– Yes, sir, I understand that, but unfortunately I cannot grant you free passage. You have to come back.

– Săr, I know how is it with time and schegiăl, băt we are not from this city. We have to go back home, and then come again luni. Ăăă… monday!

– Sorry, sir.

Și americanul face trei pași în lateral, cât să le facă loc alor noștri să întoarcă.

– My friend, hai, să mor io, că we lose și money și time. It’s not so late, pe bune acum…

– Sir, please turn back the car in this moment., și tonul americanului nu mai era deloc protocolar și amabil. Voce fermă și privire de oțel.

– Do not get angry, fratelo, because…

– What is happening here?

O voce nouă. S-au întors toți să se uite la el.

Negru, foarte negru.

Mare, foarte mare.

Solid, foarte solid.

Înarmat, foarte înarmat. Extrem de înarmat. Avea pe el armament cât un portavion de talie medie.

Încruntat și încordat, casca de luptă în cap, bocanci cât niște noptiere, cu arma de pe piept ținută cu țeava în jos dar cu mâna lângă trăgaci.

Plin de catarame și chingi, cu o vestă cu buzunare pline cu fel-de-fel de chestii, cu cuțitul în teacă și pistolul prins pe holsterul ce se odihnea pe piciorul drept. Ăsta al meu se jură că avea și vreo patru grenade prinse la cingătoare.

Al nostru se întoarce către el, înghite în sec dar își ia inima-n dinți și o ia din nou cu explicațiile. Veneau de departe, făcuseră o eternitate până acolo, să se întoarcă acum acasă și s-o ia luni de la capăt era prea mult. Și nici nu era întârzierea așa mare…

Muntele de om înarmat ascultă, dă din cap o singură dată și zice pe un ton plat dar ferm:

– Yes, you have to come back monday. Today it’s off.

– But, săr… 

– Sir, you have to leave the premises in this very moment.

Și ca să încheie discuția, muntele de om înarmat se întoarce mecanic pe călcâie și pleacă cu niște pași lenți dar apăsați.

Al nostru n-a plecat, încă se gândea ce să mai zică să rezolve problema.

În momentul respectiv pare că toți ceilalți câțiva din dispozitivul de la poartă se încruntă. Toți îi analizau pe-ai noștri la milimetru, totul era sub lupă, parcă timpul încremenise în loc.

Așa ca-n filme tensiunea escaladase de la 0 la 100 în câteva secunde.

Nu mai era nimic de zis.

Ar fi trebuit să întoarcă mașina atunci, pe loc.

Cu soldații americani nu e de glumit.

Asta este, nu mai era nimic de făcut… și totuși, al nostru scoate capul pe geam și urlă tare, sonor:

– Yo! Rambo! Stai, mă, puțin!

Primul soldat, cel cu clipboard-ul, face ochii mari.

Muntele de om înarmat încremenește pe loc, face ochii mari și se întoarce pe călcâie, cu fața la al nostru.

O secundă mai încolo ăsta cu clipboardul scoate un zgomot ciudat. Ceilalți din dispozitiv scot și ei niște crâcnete ciudate.

Două respirații mai încolo explodează un hohot general de râs.

– Aaaaaaa, he said Rambo! Muahahahaaaaaaaa! 

Toată tensiunea de mai înainte s-a topit ca prin farmec, soldații se băteau peste abdomene și râdeau în hohote.

– Yo, Bill, he called you Rambo!

– Ahahahahaaaaa, Raaaambo!

Au râs câteva minute bune și americanii, și românii. A fost fun. Al nostru s-a relaxat, după așa un râs bun se rezolvă orice problemă.

Muntele de om înarmat se apropie de el și-i spune încet:

– Rambo to you: please, leave. Come back monday. Chhhckchk! Over and out.

9 comentarii despre "România meets America"
  1. Mef

    „Punctualitatea este politetea regilor.”

    răspunde
  2. andreeaw
  3. Altair

    M-ai prins intr-un moment foarte nasol ( dupa un scandal urat, care s-a lasat cu pumni in pereti si bocete) si tocmai ma gandeam ca ziua de azi e de maro cand am citit asta…acum rad in hohote :))))) Multumesc!

    răspunde
  4. Doru
  5. Lx

    Mda… la americani nu merge cu „may my mother die boss…” :)

    răspunde
  6. TATTAI

    M-AM IMPRASTIAT DE RAS !!!!! tare felul CUM AI SCRIS ! Chhhckchk rambo

    răspunde
  7. Cristi Moldovan
    Cristi Moldovan

    Killer-post!!! Mai trebuia sa incerce si cu „fiftileibil”, mai ales ca za rial neim of „Rambo” era… Bill :) Poate-i reusea figura! Suntem incorigibili, pe bune!! Oricum, iu meid mai dei :) !

    răspunde
  8. Dani

    Doamneee cat am ras :-)))) . Multam ca mi-ai facut ziua mai vesela :)

    răspunde
  9. Thalia

    The best article! Mulțumesc, mi-ai schimbat ziua intr-un mod placut, mai ales ca trăiesc între americani :)
    Astept si alte articole asemănătoare, poate chiar ceea ce a urmat…

    răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.