Moartea. [Post atelier. Cand nu reusesti sa exprimi… opreste-te. Sau persevereaza.]

Ca sa explic aparenta dezordine de mai jos nu-mi trebuie foarte mult. M-au intrebat multi cum scriu, cum incep, de la ce cresc postul, daca il am in cap inainte sa-l public sau il astern pe masura ce-mi vine…. Nu e o regula, nu e un sfat, nu e o linie de urmat, e… pur-si-simplu felul meu de a scrie.

Inca un fel de a va invita in backstage, de a arata mai mult decat un post… cred ca e inca o treapta mai sus pe scara comunicarii, sa inviti omul in casa ta, sa vada cum se fac lucrurile la tine.

Sper sa va placa.

[orice-ar fi, inainte  sa citesti da-i PLAY]

[gata, telefonul e dat pe mukles, am gasit piesa, stiu sigur ca nu ma bazaie nimeni in urmatoarele minute…]

[varianta 1]

Cred ca intr-un fel fac rapel la postul de mai devreme… si de obicei nu continui pas-dupa-pas cu acelasi subiect.

Dar, de fapt, imi dau seama acum ca e alt subiect… cred ca e si starea asta ciudata, azi am avut o zi echilibrata perfect. O zi in care m-am dus la munca, toate lucrurile s-au legat, toata lumea si-a facut treaba, am plecat acasa obosit dar cu un plescait de multumire.

A fost ca si cum as fi baut cafeaua din doua guri mari. Prima gura a fost delicioasa, s-a simtit si aroma cafelei, si gustul laptelui gras, dulce atat cat trebuie… la a doua gura, intaratat si de promisiunea primei guri, am avut asteptari prea mari. Si chiar si daca nu le aveam tot as fi fost socat de amaraciunea gustului care mi-a asaltat brutal papilele gustative. Am plecat spre casa…

[nu, nu-i bine, m-am lungit ca prostul, am incarcat cu amanunte palpabile si am pierdut starea. De la capat.]

[varianta 2]

Acorduri de chitara. Cumva asimetrice dar pastrand un ritm. Intra – parca completandu-le – o voce calda. O cunosc de multa vreme dar inca ma mai mira caldura. Nu stiu de ce… parca as putea jura ca omul asta este un uman bun.

Zi grea? Nu, dar una duala, si brutala prin extremismul dualitatii ei. In prima parte am muncit. Mic, harnic, atent, inconjurat de alti mari sau mici – dar harnici toti – am facut o treaba de care noi suntem convinsi ca vom fi multumiti. Si dupa forta data de o treaba bine implinita m-am relaxat caci m-am simtit puternic, am lasat garda jos si am lasat lumea sa-mi intre in zona de siguranta. Doua batai intamplate in fata mea, doi oameni pentru care lumea se micsorase pana la limita celor doua masini ale lor cu care blocau Piata Victoriei in timp ce se ciomageau. De obicei intervin sa calmez lumea dar la cum s-au dat jos amandoi si s-au luat sincron de guler mi-am dat seama ca-si doreau sincer asta… treaba lor.

Pe Vacaresti am vazut cu incetinitorul cum a venit moartea unui tanar. Dacia SuperNova aia rosie cu rotile blocate in franare, cu fumul ala gros care iesea din cauciucuri, scrasnetul oribil si saltul disperat al tanarului mi-au ramas intiparite in memorie ca un film in slow-motion prost despre accidente rutiere. Moartea a venit dar n-a reusit sa il inhate. De data asta nu. Si de-atunci ma gandesc secunda de secunda… “Oare pe mine cand a fost aproape sa ma inhate ultima oara?“. Si nu sunt ganduri negre, nu, nici gand!

E un calcul aproape matematic, o schitare sumbra, poate, a unui viitor care ar fi putut deveni prezent. Oare fac totul cum trebuie?

[ nu, nici asa. Am devenit mai personal, am dat stare, asta-i bine. Dar acum sunt egoist, vorbesc prea mult de mine. Si m-am alambicat mult… in plus nu am ritmul muzici… Hai, de la capat! Mai simplu]

[varianta 3]

Stiti crucile alea de pe marginea drumului? Alea mici, impodobite uneori cu flori, mici si negre, uneori au si poza omului care a fost sa nu mai fie… le stiti, sunt sigur. Asa cum le stiti si pe cele din cimitir, alea mari, de multe ori sunt pereche… una de lemn, facuta in pripa de familie, si alta de piatra, impozanta si… facuta sa reziste, de parca secolele tin cont de noi, oamenii-furnici… le stiti si pe-astea, clar.

Va ganditi cate cruci se fac in fiecare zi? Mici si mari, simple prin duritatea prezentei lor, altele mai complicate, mai sofisticate, de parca ajunge sa mai conteze dupa ce pleci cat de sofisticat le rascolesti amintirile celor care te iubesc…

Va ganditi cati dintre cei pentru care s-au facut crucile fabricate astazi se asteptau la asta? Cati erau pregatiti sa primeasca azi o cruce? Sunt convins ca foarte putini… restul erau total nepregatiti, aveau problemele lui astazi invartite in cap, iubeau si urau, faceau lucruri… traiau. Dar oare faceau ce trebuia facut, faceau lucrurile corecte, asa cum trebuie? Oare acum regreta ca n-au sunat sa-si ceara scuze sau sa ierte, oare acolo unde sunt simt ca erau lucruri care trebuiau facute altfel?

Oare… eu, acum… pot face ce trebuie? Sunt in stare?

Dar tu… tu poti? Nu-mi spune mie, lasa comentariile acum… pune mana si fa ce stii ca trebuie sa faci. Poate calci pe mandrie, pe sentimentul ca dreptatea e de partea ta, poate calci pe dusmanii mai vechi sau mai noi… nu stiu, fiecare cu crucea lui.

Si bine-ar fi ca atunci cand crucea fiecaruia vine… acel uman sa fi facut ce trebuie, cand trebuie. Pentru el, pentru ai lui…

Hai, nu va intristati, inca nu ne-a venit crucea. Si cand va fi sa vie… vie-se!

[m-am indepartat de la subiect, am folosit starea data de aproape-accidentul ala care m-a marcat si am exprimat altfel. Nici rau-nici bine. Doar sincer. Cred ca trebuie sa ma multumesc cu asta. Si tu la fel. Sau nu…]

Comentarii

Lasă un comentariu la acest articol...
  • Catalin Zălog
    publicitate

    Colaborez cu cabral de prin 2014. Îmi place pentru că apreciază serviciile mele.

  • gza
    • 17.07.2010

    Am citit aceste randuri cand au fost postate.. si cum le recitesc din nou… Cat de stranie mi se pare coincidenta unui post despre moarte cu o zi inainte de o sinucidere cutremuratoare! Nu ma consider superstitioasa… Imi dau seama ca nu e decat o intamplare.. dar tot tulburator mi se pare.

    răspunde-i
  • dreamy
    • 14.07.2010

    Mie mi-a murit bunicul fix marti 13…soarta,viata..fiind din alt oras nu am apucat sa il vad inainte cu putin timp,deci nu am apucat sa ii mai zic ce aveam de zis,asadar ma indrept inspre el acum si ii voi zice acum,insa doar stelei in care s-a intruchipat,caci fizic,palpabil,el nu mai este…acum ma gandesc cum se simte mama mea,cand a ramas fara parinti complet,nu mai are cui sa ii zica mama,tata acum…stiu ca va veni si mom in care si eu voi simti ceea ce simte si ea si imi e groaza..va dau un sfat,daca imi permiteti,rostiti parintilor cuvintele:”TE IUBESC “,asa cum poate o faceti de multe ori iubitului sau iubitei,spuneti-le si lor..poate daca e la inceput pt unii,va fi mai greu,insa pe parcurs,va fi ca aerul,sa va rostiti iubirea catre pers iubita,nu numai sa o aratati sau sa o lasati pe maine,pt ca maine poate e prea tarziu….traim intr-o lume care cred ca a scapat de sub control si astfel de lucruri,marturisirea sentim,fie ele de culpa sau dragoste,trebuie facuta cat mai rpd posibil…

    răspunde-i
  • anamaria
    • 14.07.2010

    Esti uimitor – in fiecare zi altul, cu o alta profunzime, atingand mereu o alta coarda a sufletului uman. Super cool, cum ar spune poetul.
    PS: varianta 3 e cea mai potrivita.

    răspunde-i
  • Anna
    • 14.07.2010

    Multumesc.

    răspunde-i
  • adrian
    • 13.07.2010

    Si inca ceva. Un anunt pentru toti umanii din Constanta: Sambata 17 iulie 2010 actiunea “Gratar curat! 2010” poposeste la Murfatlar, popas Fantanita. Actiunea este organizata de catre MaiMultVerde. Pentru mai multe detalii: http://maimultverde.ro/cms/cautam-voluntari-pentru-un-gratar-curat-in-constanta . Astept aplicatiile voastre cu nerabdare.

    răspunde-i
  • adrian
    • 13.07.2010

    And I’m grindin’ till I’m tired
    They say you ain’t grindin’ till you tired
    So I’m grindin’ with my eyes wide
    Looking to find, a way through the day, a life of the night
    Dear Lord you’ve done took so many of my people but I’m just wonderin’ why
    You haven’t taken my life
    Like what the he­­ll am I doing right?

    Nu am cuvinte. Acum 6 ani mi-am pierdut un prieten foarte bun: s-a dus in ziua in care facea 18 ani. Life is not fair ar spune producatorii Lion King. Dar pana la urma noi trebuie sa mergem mai departe. Acum 3 ani o prietena abia isi luase permisul si s-a dus. Mai conteaza ca nu a ajuns ambulanta decat dupa 2 ore jumatate cand cel mai apropiat spital era la 10 minute de locul accidentului ? Important e ca noi sa nu regretam ce facem si sa nu lasam in urma noastra oameni care aveau ceva sa ne spuna, care sa simta tristi la plecarea noastra. Fiecare zi trebuie sa o presaram cu lucruri bune, cu lucrurile care trebuie facute pana la urma si asa cand ne vine randul totul va fi mai usor si toti vor spune ca am fost oameni buni, dar vor fi impacati cu faptul ca ne-au spus ce trebuia cand trebuia si noi n-am dat inapoi. Sa avem grija de parinti, de familie, de prieteni si de cel mai indepartat necunoscut care ne cere ajutorul intr-o zi. Va veni o zi in care si noi va trebui sa ne incredem intr-un necunoscut sau in care vom cere ajutorul unuia si atunci vom fi rasplatiti fara indoiala. RAZI PRIETENE…

    răspunde-i
  • Moniq
    • 13.07.2010

    hey,

    acum 2 ani, de fapt in data de 28.08.2008( e ciudatica data :(), am avut un accident. mai exact, am fost lovita de o masina pe trecerea de pietoni. pentru cateva secunde am vazut-o si eu pe aia neagra si urata, dar nu m-am dus la ea, m-am intors spre ai mei. stiti, e ciudat, m-am simtit puternica si am luat totul in deradere, pana anul acesta, cand, din nou, era sa ma loveasca o masina. de data aceasta nu mi-a mai iesit urata in cale, dar am trait apoi un moment de panica pe care trebuia sa il traiesc in urma cu 2 ani. Oricum, am trecut peste…peste tot!
    ps: la accident ma duceam sa alerg si de atunci nu am mai alergat pe strada ci numai in sala si nici nu mai traversez pe acea trecere de pietoni. la a doua tentativa eram cu bicicleta….si ma duc in continuare cu bicicleta 🙂
    si inca ceva…soferul nu a patit nimic 🙂 URAAAAAA ROMANIA!!

    răspunde-i
  • angel
    • 13.07.2010

    Mda…eu ma intreb de ce sunt oamenii atat de complicati si la randul lor complica lucrurile?Viata e numai una cat o fii ea…asta e soarta de ce ne este atat de frica sa indraznim sa gustam fericirea? de ex azi ne este greu sa plecam de la un loc de munca si peste 1 an (dupa ce ai plecat de la acel loc de munca ) stai si te gandesti…ce usor era sa iei decizia asta. In concluzie eu cred ( si poate gresesc dar este doar parerea mea )ca, complicam mai mult decat e cazul uneori.
    Eu zic ca sunt 2 tipuri de necazuri :
    1. Cele care ni le facem singurei
    2. Cele care ni le da viata
    Felicitari din suflet Cabral pentru ce faci tu aici pe blog, prezinti o realitate de care noi, umanii, uitam de cele mai multe ori.
    Multumesc!

    răspunde-i
  • Judy
    • 13.07.2010

    Eu vreau sa-mi donez organele la 40 de ani, ca in filmul Seven Pounds (mi-am dorit asta dinainte sa vad filmul):P

    răspunde-i
  • Deea
    • 13.07.2010

    Ce post ….mai sa nu-l citesc..din graba.Uman din nou…
    Nu sunt o cititoare tocmai fidela a blogului tau, nu iubesc vedetele, nu ma intereseaza sa ma fac remarcata pe bloguri. Am multe de spus, mi-as dori sa comentez de multe ori, dar nush de ce nu e genul meu. Am intrat pe blogul tau acum multa vreme, din intamplare, datorita unui link transmis de catre un prieten….la scurta perioada am inceput “sa te vizitez” din cand in cand, sa te vad cum te bucuri, cum critici, cum suferi si cum iubesti. Am ajuns sa te admir si sa te consider cumva, tacit, ” prietenul meu” datorita tuturor lucrurilor pe care le-am descoperit la tine.M-am regasit de multe ori datorita tie, “am luptat” impreuna cu tine impotriva mitocanilor, te-am aplaudat fiindca ti-ai dat seama ca ai sansa, ai ocazia sa o faci, ai mai multe sanse sa fii auzit si o faci: te manifesti, te lupti, incerci sa dechizi macar un ochi al unui roman pierdut.
    De ce intrasem de fapt, in graba, pe blogul tau?! Fiindca nu stiu de ce de data aceasta am simtit nevoia sa-ti vorbesc…sa-ti spun ca sunteti frumosi tare,TU si EA (Andreea). M-am trezit duminica seara cu voi in fata mea. Andreea era superba (si tu dragalas, binenteles :). Nu stiu multe despre ea, repet nu ma intereseza vedetele, a intrat in atentia mea de cand am aflat ca EA este. Nu stiu poate starea mea sentimentala, zbuciumul sufletesc in care traiesc de mai mult de un an m-a facut sa va indragesc mai mult, atunci pe loc, poate ca citindu-ti post urile dintr-o anume perioada am simtit altfel ceea ce emanati voi.
    Felicitari pentru ceea ce formati si transmiteti, voi, impreuna si pentru ca, voi, ati reusit sa va regasiti.
    Eu m-am trezit azi “stiind ceea ce trebuie sa fac”, pana sa-ti citesc post ul parca nu aveam destula putere.Voi incepe prin a-mi cere iertare mie si prin a-mi recrea viata fiindca eu nu am facut ceea ce trebuia, cand trebuia.Multumesc frumos, Cabral.

    răspunde-i
  • Loading...