Nu-s actor, n-am fost niciodată… tot ce-am putut face a fost să mai fur meserie de la cei pe lângă care am avut șansa să ”joc”.
Noroc?
Noroc chior!
Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Carmen Tănase, Gheorghe Visu, Dragoș Bucur, Pavel Bartoș (da, îl știi de la TV… dar știi ce poate de-abia după ce-l vezi la teatru)… și ar mai fi nume de înșirat, norocul meu.
Ei bine, mi-am petrecut mulți ani prin Buftea.
Un loc pe care, exceptând cele bune, am crezut sincer că-l urăsc.
Iarna făceam de-acasă și până la platou peste două ore. Plecam de-acasă la 06:30 ca să ajung la 08:30. Și tot întârziam. Ședință, Cseh sau Ducu, Ruxandra. Se termina cu râs.
Vara făceam doar 1,5 ore. Doar. Și tot întârziam. Îmi ținea Bartoș spatele (o să scriu la un moment dat un articol, Minciunile adulților, de râs…).
Am trăit cu sendvișuri de Buftea. Niște mini-franzele în care cineva arunca o fruză de salată și-o umbră de felie de cașcaval. Ceva mai trist nu s-a văzut pe lumea asta. Decapitam franzela, păstram salata și pseudo-cașcavalul și completam cu un Pepsi de la On-Set.
On-Set ăsta era restaurantul intern. De fapt, o cantină cu poze pe pereți unde aveai noroc dacă prindeai vreo ciorbă mai acătării. Mâncarea nu era rea, doar că… era la fel. Ani la rând, cu puține excepții. A, și încă ceva… nu știu ce naiba puneau în mâncare, că ne constipam ca naiba!
Și încă ceva… frățică, după ce stăteai la coadă 5 minute îți duhneau hainele a mazăre și fasole trei săptămâni!
Mai era o cârciumă, La Bărboși, la poarta studiourilor. Ne-am tocit fesele talentate pe băncile de lemn de pe terasă…
Zile nesfârșite, unele de 18 ore. Știu, sună a minciună. Dar nu e. Când te implici în mai multe proiecte nu are nimeni timp să te întrebe dacă ești obosit. Dacă poți… faci. Dacă nu… te duci acasă.
Asta nu înseamnă că nu ești obosit. Prindeam câte o pauză de 20 de minute și le dormeam prin decoruri, când se putea. Altfel… trăgeam mașina în vreun boschet (aveam vreo doi pe care nu-i știam decât eu) și sforăiam până când mă suna Larry, Buze sau Adriana, că să-mi duc chipul talentat pe platou.
Sigur, te gândești și la bani. A fost o perioadă bună, n-am făcut averi dar am plătit credite.
Dar mă apucau bâzdâcii când trebuia să plec spre Buftea.
Când era frig… îți tremura sufletu-n tine, că sunt studiourile cât toate zilele și nu se încălzesc decât dacă le dai foc.
Ba nu, mint… alea noi, hangarele, se încălzesc. Vara. De-ți fierb gândurile-n cap, de se lasă de meserie și aerele condiționate…
Ce te omora în Buftea era așteptarea.
Zeci de minute, ore, zile… ani de așteptare, așa simțeam.
Secvență după secvență, zi după zi, îți duceai personajul… și-apoi așteptai.
Și iar.
Am crezut că am urât Buftea. Cu toate că m-am bucurat de anii ăia acolo, cu toate că mi-am făcut prieteni, cu toate că am și petrecut ocazional… am crezut că urăsc locul în sine.
Și ieri am văzut la Ducu primul film, cel în care se dărâma Strada Franceză.
Cunoști strada asta, a jucat în zeci de videoclipuri, zeci de filme și seriale, plus alte zeci de reclame.
O aglomerație de fațade de lemn, ferestre de sticlă sau plastic, lemn vopsit să pară fier și fier vopsit să pară lemn… un catalizator de atenție unde oameni, mari și mici, tremurând de frig sau leșinând de cald, și-au împrumutat din ei pentru a pune viață în propriile personaje.
Azi am văzut cel de-al doilea film cu dărâmarea Străzii Franceze și în timp ce un alt coleg încerca să mascheze amarul printr-un ”#unițisalvăm #StradaFranceză am realizat și mai tare decât ieri că n-am putut, chiar de-am vrut, să urăsc Buftea.
Oricât am vrut eu să subevaluez Studiourile, oricât de mult mi-am repetat eu ba una – ba alta… lucrurile au altă valoare decât cea pe care vrem să le-o dăm noi.
Și cred că-i la fel și cu oamenii… dară să vorbim despre asta cu altă ocazie.
Se dărâmă Strada Franceză din Buftea.
Și din spatele dărâmăturilor putem vedea – și cât de clar se văd – prieteniile formate în atâția ani de Strada Franceză.
Cu ele rămânem.
Mi-e dor de voi, bă!
Da, poza e făcute de mine, în Buftea.
Colaborez cu cabral de prin 2014. Îmi place pentru că apreciază serviciile mele.