Dă-i un <play> și citește.
Poate simți ca mine. Poate nu.
Am rescris articolul ăsta de patru ori. Și l-am șters. Asta e a cincea încercare. Dacă nu iese… o să-l las doar titlu și-o să-l public.
Și-am tot rescris la el pentru că nu reușesc să-mi înfășor mintea pe idee, astfel încât s-o scot din cap fără oftica de a vedea apoi că am fost înțeles greșit.
E vorba de oameni. Lasă-i să plece.
Și-aici nu mă refer la iubi sau iubitu’. Acolo-s forțe mult mai tumultoase pentru a fi categorisite în cuvinte simple de un grăbit ca mine.
Mă refer la prietenii noștri. Tăinuitorii secretelor, partenerii confesiunilor, victimele lăudăroșeniei, martorii petrecerilor nebune și păstrătorii promisiunii că suntem mișto.
Cred cu putere că noi, oamenii, pentru oameni trăim.
Pentru schimbul de idei, de trăiri, de speranțe și vise.
Cred că avem puterea să ne facem bine reciproc. Și rău, desigur.
Și mai cred că atunci când cineva ne place… ne agățăm de el. Sau de ea.
Ne agățăm și uităm, în bucuria asta de a avea, să-i mai dăm drumul.
Ori, în economia sentimentelor, agățarea asta, sufocarea asta a celuilalt înseamnă moarte.
Am ajuns să cred, după atâția ani, că relațiile sunt ca oamenii: se nasc, trăiesc și mor.
Cât trăiesc?
Depinde.
Depinde de oameni. De întâmplări. De ambiții. De dezamăgiri.
Scriu articolul ăsta după ce mi l-am plimbat în cap câteva luni bune.
După ce mi-am lăsat câțiva prieteni să plece.
Da, câțiva.
Da, să plece.
Fără ceartă, fără degete împungând a reproș obraji, fără priviri încruntate.
Ba chiar din contră: ne-am dat seama că asta a fost.
Și ne-am oprit.
E trist? Sigur că e.
Ca orice sfârșit.
E normal?
Pă… da. Se nasc, trăiesc și mor… prieteniile.
Dar moartea prieteniilor nu e în ură. Niciodată.
Moartea prieteniilor e în indiferență. Stă în distanță.
Cum se ajunge aici?
Dacă eram deștept… exact ăsta era momentul în care găseam ceva deștept de zis.
Dar nu știu cum mor relațiile.
Știu doar că într-o dimineață te gândești, deloc lipsit de afecțiune, că n-ai mai vorbit cu X.
Și parcă nici n-ai vrea să vorbești.
Cumva, la nivel uman, ești curios să afli ce mai face, ce mai învârte.
Dar nu suni.
Și aia a fost.
În momentul în care ai conștientizat că nu vrei să-l auzi… l-ai lăsat să plece.
Sigur, te mai auzi cu el ocazional.
Dar tu știi că l-ai lăsat să plece.
De ce scriu articolul ăsta?
Ca să-ți spun că e normal ca pe unii să-i lași să plece.
Și-ți spun că n-are niciun rost să te tot gândești de ce.
Că nu există răspuns.
Unele relații se consumă.
Și gata.
Lasă-i să plece.
E mai bine și pentru ei.
Și pentru tine.
Colaborez cu cabral de prin 2014. Îmi place pentru că apreciază serviciile mele.