Apus in Bran

Hienele

Mai umanilor, ma uit in jurul meu si ma spariu. Cunosc multi oameni, probabil as putea spune chiar foarte multi. Am invatat, expus fiind din cauza culorii, sa simt oamenii. Am incredere in treaba asta cu “simtitul” pentru ca – pana acum, cel putin – nu m-a inselat.

Incerc sa vad in oameni care le este scopul, care le este dorinta, unde si cum vor sa ajunga. Si da, sunt multi meschini, isi vad de interesul lor si incearca sa ajunga la el cu nesimtire, nu se gandesc sau nu le pasa ca de multe ori este evident ce vor si cum incearca.

Ne-am obisnuit cu ei, cu cei din partea aia urata, si-i luam ca atare. De multe chiar le dam ce-si doresc, uneori din pura prostie, alteori din dorinta de a ne simti peste ei, mai buni, mai oameni.

Problema este ca in maracinisul asta al vietii se pierd tot mai multi dintr-aia buni, din cei generosi, din cei care, pana mai ieri, aveau un suflet.

Ii vezi cum aluneca, cum incep – intai timid – sa devina egoisti, cum li se schimba privirea, uitatura, cum… pana si gesturile li se transforma.

Si, recunosc, asta pe mine ma sperie. Pentru ca, in ritmul asta, vom trai, cei care mai avem prostia asta numita bunatate,  inconjurati de animale salbatice.

Hienele, caci eu asa le spun, se inmultesc. Se transforma in ce ajung sa fie datorita vietii, datorita anturajului, neajunsurilor, datorita frustrarii pe care o au ca oameni cu suflet cand vad ca numai hienele razbesc.

Prin postul asta nu vreau sa schimb pe nimeni, nu vreau sa schimb nimic, doar am o idee pe care vreau s-o impartasesc: hienele, oricat de pline si-ar avea burtile, vor trai singure. Pentru ca niciodata interesul unei hiene nu va coincide cu interesul alteia. Pentru ca niciodata nu va fi destula carne pentru toate, oricat vanat ar fi.

Si atunci, alergand numai dupa papa / caca / bani / faima hienele vor intra in concurenta cu alte hiene. Si asta inseamna singuratate. Intotdeauna. Una sfasietoare. Care are doua variante, crunte amandoua: succesul da o bucurie singuratica, de care se bucura in intunericul hrubei unde s-au izolat, si insuccesul…tot  izolat de orice vorba buna, de orice mangaiere, de orice prieten ce in trecut era aproape. Caci hienele n-au prieteni.

Nu te inrai. Incearca sa ajungi in viata prin puterea ta. Nu da la cap. Nu face rau. Nu fi meschin. Tine egoismul in frau.

Nu pentru mine, nu pentru ceilalti, pentru tine. Pentru sufletul tau.

Probabil ca multi nu vor intelege postul asta, si-mi pare rau. Chiar imi cer scuze. Dar astazi mi-am revazut un bun prieten din trecut si m-a socat egoismul, rautatea, cinismul unui om schimbat de viata dintr-un om mic la stat ce ascundea un suflet cat Casa Poporului… intr-o Casa Poporului cu suflet cat un blid de ciorba rece. Si mi-a parut rau.

Comentarii

Lasă un comentariu la acest articol...
  • Catalin Zălog
    publicitate

    Colaborez cu cabral de prin 2014. Îmi place pentru că apreciază serviciile mele.

  • K
    • 23.08.2016

    Toti se vad pe sine niste oameni extraordinari si pe restul “hiene”. Asta e partea cea mai “haioasa”…

    răspunde-i
  • Laurici
    • 08.06.2013

    Ai mare dreptate Cabral. Mi-e sila de oamenii care uita sa fie oameni….de cei care se cocoata pe hoituri ca sa ajunga undeva. Put…..

    răspunde-i
  • moni
    • 07.06.2013

    well,sunt absolut surprinsa si incantata ca exista oameni care vad viata ca mine
    si eu am creat de mult timp categoria hiene: oameni care fara sa fie puternici si valorosi,vor sa para asa in ochii lumii si fac orice pt asta..mai ales sa-i atace pe altii….observatiile tale sunt chiar mai complete decat ale mele…

    răspunde-i
  • Iulia
    • 24.08.2009

    Te poti considera norocos ca ai fost dezamagit doar de un prieten, oricat ar fi fost de apropiat de tine cu ani in urma..eu am fost lovita in crestetul capului de sotul meu alaturi de care ar fi trebuit sa sarbatoresc in toamna 10 ani de la casatorie..
    si dupa nu stiu cate discutii si nopti nedormite incercand sa inteleg cum se poate schimba atat de tare si repede o persoana, tot nu pot sa pricep! asta e, nu ma duce capul…

    răspunde-i
  • frieda_ka
    • 21.08.2009

    Da, dar tot singur ramai daca ai suflet intr-o lume de hiene. Mie asa mi se intampla….

    răspunde-i
  • Adriana
    • 18.08.2009

    Trist…E ciudat cand un om, pe care ai impresia ca il cunosti cu adevarat, se transforma intr-un strain…Se schimba…Dar asa e viata…si indeosebi prietenii…Putini raman asa cum i-am cunoscut…si ii vrem alaturi de noi..

    răspunde-i
  • Cioranitza
    • 18.08.2009

    Azi am descoperit blogul, nu stiam ca ai unul pana cand nu am auzit un coleg la tigara spunand ca tras o portie zdravana de ras in urma unei postari citite si …avand nevoie de un zambet am zis sa te citesc. Pana la postul asta am ras cu pofta, fapt pentru care tin sa-ti multumesc 🙂 insa dupa ce am citit ce ai scris aici, am ramas doar cu un zambet dulce amar, ai dreptate, mare dreptate! Dulce e doar pentru ca imi respira sufletul mai usor cand vad ca mai sunt oameni care inteleg asta, care inteleg si simt si vad tot ce ai scris tu aici. Stiu cum e si sa te simti “ispitit” sa te lasi in partea cealalta…vine dupa multe momente in care mai toti iti zic ca esti boem, ca traiesti intr-o lume doar a ta, ca asa nu faci nimic in viata…etc, etc. Si mai tare ma enerveaza ca las chestii din astea sa ma afecteze uneori; norocul meu ca-mi trece repede 🙂 Eu sunt Monica si nu iti trimit poze, sau invitatii la partide de sex nebun 🙂 iti trimit doar un gand bun si o invitatie deschisa la o cafea cand vei avea nevoie nu de un om ci de un suflet. Ai spus ca simti oamenii,, e o mare calitate asta, in marea majoritate a timpului consider ca si eu o am, sa vedem acum daca am reusit sa transmit in randurile astea exact ceea ce am simtit. O seara faina ! 😉

    răspunde-i
  • elga23
    • 17.08.2009

    Mda.
    Ai mare dreptate.
    dar, in ultima perioada, eu am avut norocul sa intalnesc oameni cu inimi Mari.
    Exact acolo unde te astepti mai putin.
    Si, pentru ei, am postat:

    Poveste cu final previzibil

    Mi-as dori ca toate astea sa fie o poveste. Una cu happy end, in care Ileana Cosanzeana si Fat – Frumos traiesc fericiti pana la adanci batraneti.
    Din pacate, este doar o poveste cu oameni speciali si final previzibil.
    Am fost “Voluntar pentru o zi” la Salvare.
    Recunosc, in prima faza doar curiozitatea.
    Cum e acolo inauntru?
    Cum e sa treci in plina viteza pe rosu si sa nu te opreasca politia?
    Curiozitati puerile alimentate din plin de “Schimbul III” si, undeva in subconstient, dorinta de a fi de cealalta parte a baricadei.
    Ei bine, de cealalta parte esti sau nu. Nu exista jumatati de masura, “putin gravida”, “lasa ca merge si asa”. Intr-o lume cu infinite nuante de gri, aici exista alb sau negru.
    Nu exista “mi s-a parut ca”, “lasa ca face altul”, “am crezut ca”, “lasa ca se repara”, pentru ca aici nu poti lua decat o singura hotarare: buna sau proasta.
    “Cazurile” (ca sa folosesc termeni de specialitate) au fost spectaculoase, dar nu asta a fost componenta care m-a pus pe ganduri. Au fost insa, discutiile, relationarile in cuvinte putine si gesturile de un firesc iesit din contextul unei societati axate pe “a avea”.
    Preocuparea sincera pentru cel care avea nevoie de ajutor, disponibilitatea de a zambi incurajator si de a tine conectat un pacient cu puls 10, firescul gestului de a-i intinde bonuri de masa unei fete cazute in strada nu atat din cauza caldurii cat din cauza unei “diete” impuse de lipsa banilor si “noi nu suntem doctori bogati”.
    Nu sunt doctori cu arginti, dar, bogati sunt. Sunt printre foarte putinii oameni care au rabdare cu un betiv cazut in strada, au timp sa asculte lamentarile uni batrane care i-a chemat pentru ca nu are bani de medicamente, au adrese unde merg frecvent, vad mai multa durere intr-o saptamana decat multi dintre noi intr-o viata, si, culmea, mai au puterea de a reactiona in cateva secunde, de a lua hotarari pe muchie de cutit, de a se bucura ca au salvat o viata, de a se certa cu medicii de garda in spital pentru cei pe care i-au dus acolo.
    Aceasta “plimbare” mi-a dezvaluit o realitate “alternativa” pe langa care trecem in fiecare zi si pe care nu o cunoastem, pentru ca cei care o traiesc nu au nici timp, nici chef sa se bata cu pumnii in piept.
    Pentru ei, o zi de munca are mai multe ore si cateva repere exacte: sa mearga la toate cazurile, sa faca tot ce pot ca sa-i salveze pe cei care ii cheama si sa se adapteze la fata locului oricarei situatii chiar daca, in continuare, sunt priviti cu neincredere si ironie.
    Unii deja ridica din spranceana.
    Nu incerc sa fac apoteoza oamenilor de pe Salvare.
    Este doar o poveste subiectiva despre oamenii pe care i-am cunoscut.
    Nu stiu cum sunt ceilalti, dar acestia au si …, si coloana vertebrala si sange in vene.
    Si un mod foarte interesant de a-ti povesti despre un “job” care, de multe ori, inseamna viata, cu ochii tristi si zambetul pe buze.
    O intrebare pentru sceptici:
    Cum ar fi sa fii Dumnezeu pentru un minut? Sa ai doua masini disponibile si 14 apeluri? Unde le trimiti? Cui ii dai prioritate?
    De aceea spun ca este o poveste cu oameni speciali si final previzibil.
    Pentru ca, oricat ai incerca, intr-un oras cu aproape 3 milioane de locuitori, nimeni nu da doua parale gaurite pe inimile mari.

    răspunde-i
  • Alexa
    • 17.08.2009

    pacat… asta-i unul dintre lucrurile care ma intristeaza cel mai tare.
    prietenii pe care nu-i mai recunosti.
    oameni transformati in animale de prada…

    răspunde-i
  • stoma
    • 16.08.2009

    mare dreptate au cei care scriu despre aceste hiene. parerea mea e ca nu trebuie sa iti pierzi timpul cu astfel de persoane. singurul lucru pe care il castigi e ca stand printre ele o perioada , mai tarziu le recunosti mai usor. si binenteles nu iti mai iei teapa daca ai capacitatea sa inveti din greseli. devii mai precaut.

    răspunde-i
  • Loading...