[de pe desktop/laptop pleacă piesa singură. Dacă citești de pe telefon apasă Listen in browser. Sper că ai căști…]
S-a dus Frățică. Într-o seară de octombrie, după – cum altfel?! – un eveniment auto.
Era cât pe ce să ne vedem, am ajuns la vreo oră după el.
S-a dus și el, om bun și liniștit, să facă lucruri mișto DINCOLO. Nu-mi fac griji pentru el… dacă au și pe partea cealaltă reviste auto sunt sigur că Alex o să-i facă pozele. Mă rog, o să-l scoată din toate săritele, dar o să-i facă niște poze de Neckerman. Probabil că Edi Balauru o să se ocupe de finanțele revistei, iar Marcu se va ocupa de secțiunea de moto. Probabil că Dax o să le strice concentrarea cu saxofonul lui, dar măcar o să aibă niște instantanee perfecte de la Teodora.
Frate, câți prieteni mi-au plecat…
Acum… nu știu să trăiesc altfel decât reducând viața la nivelul meu: toți ăștia de mai sus, oameni mișto, au avut vise și speranțe.
Ce vise și-au împlinit… au fost de luat cu ei… acolo, unde s-au dus.
Că n-au luat case și mașini, au luat amintiri și sentimente trăite.
Au luat cu ei săruturi pe care le-au furat sau le-au fost furate.
Au luat cu ei buzele mușcate, coapsele mângâiate și nopțile în care au adormit îmbrățișați.
Au luat cu ei serile cu prieteni gălăgioși, răsăriturile prinse la mare, locurile în care au ajuns, clipele în care au iubit sau s-au lăsat iubiți.
Au avut ce să ia cu ei pentru că au făcut.
Ce n-au reușit să facă… s-a transformat în picături de ploaie izbite de asfalt… și scurse apoi în canalizarea infectă a orașului.
Cu fiecare prieten care pleacă devin mai hotărât. Mai hotărât să nu irosesc minute, ocazii. Mai hotărât să nu las să treacă secundele pe lângă mine.
Nu mai amâna, omule. Oricât încerci să te minți… nu e timp.
Nu mai amâna, draga mea. N-avem timp.
Te rog. Trăiește.
Trupul lui Frățică va fi dus astăzi la Capela Cimitirului Armenesc. Înmormântarea va avea loc sâmbătă, la același cimitir.
Colaborez cu cabral de prin 2014. Îmi place pentru că apreciază serviciile mele.