Ca să-i spui ”prieten”… chiar trebuie să-ți fie prieten.

Vlad, despre prietenul lui:

Prin clasa a 8-a am fost diagnosticat cu hepatita A, fiind astfel internat la Infecţioase, unde l-am cunoscut pe Sergiu, unul dintre colegii de salon. Ne-am împrietenit repede, el fiind cu 2 ani mai mare ca mine, iar timpul petrecut în spital trecea mai uşor pentru amândoi – mai o carte, mai un şah, iar noaptea, înainte de a adormi, era program de poveşti. După două zile aveam impresia că ne ştim de-o viaţă. Aşa a aflat Sergiu despre prima mea dragoste – Ramona, o colegă de şcoală cu bucle blonde, al cărei zâmbet sunt convis că-i putea face pe cei din Al-Qaeda şi ISIS să se apuce de promovat pacea mondială şi de plantat panseluţe.

Sergiu ajunsese în spital cu câteva zile înaintea mea, deci ştia care e mersul pe-acolo – unde se fac analizele, în ce constau, programul de vizită, dar cel mai important, cunoştea toate asistentele. Astfel, m-a avertizat în privinţa Răţoiului – poreclă pe care i-a dat-o unei asistente trecute de 50 de ani, dar şi de suta de kilograme, acră şi urâcioasă ca un administrator de bloc comunist. Porecla i se trăgea de la faptul că purta nişte saboţi cu 3-4 numere mai mari care o făceau să arate ca o raţă, fiind mică de statură, grasă şi cu un mers legănat. Imaginea era completată de o voce stridentă ce arunca cuvinte cu un debit demn de un Kalshnikov, cuvinte ce urcau scăriţa din urechea internă făcându-i treptele să scârţâie dureros.

A trebuit să stau internat 10 zile, iar drama pe care o trăiam în acele momente era că această perioadă se suprapunea cu ziua de naştere a Ramonei. Plănuisem dinainte acest moment – flori, ciocolată, plimbare prin parc, dar cireaşa de pe tort era o ieşire pe câmpul de la marginea oraşului (un orăşel mic de provincie) unde, întinşi pe spate urma să ne bucurăm de ploaia de stele a Perseidelor. Problema era că în fiecare seară la ora 10, după ce se dădea stingerea, venea o asistentă şi îmi dădea 3 linguriţe de sirop pe care mi-l turna dintr-un flacon de 1 litru, tratament pe care mi-l dădea doar mie în salonul meu, dar şi alor pacienţi în celelalte saloane. Nu ştiu ce era, dar avea un gust oribil. I-am povestit lui Sergiu despre planul meu pentru ziua Ramonei şi soluţia a venit de la el – să se culce el în patul meu şi să primească cele 3 linguriţe de otravă, iar sub plapuma lui să ascundem mai multe haine pentru a părea că doarme cineva. Bucuros, am plecat pe furiş din spital şi mi-am pus în aplicare planul cu ziua Ramonei, care a fost o reuşită. Când am revenit a doua zi dimineaţa, Sergiu al meu nu era prea bucuros şi începe să-mi povestească:

„Băi, după ce ai plecat am făcut cum am stabilit – m-am culcat în patul tău şi aşteptam să vină cele 3 linguriţe de otravă. La 10 şi ceva intră în salon Răţoiu`, aprinde becul şi întreabă:
– Popescu?
– Aici, îi răspund. Vine direct la mine, eu mă ridic la marginea patului să-mi primesc linguriţele de otravă şi o văd că îşi pregăteşte o seringă.
– Ştiţi, dar mie trebuie să-mi daţi..
Nu termin de spus, că o avalanşă de cuvinte se prăbuşeşte asupra mea, explicându-mi că nu-i spun eu ei ce să facă.
– Întoarce-te şi jos pantalonii!
– Ştiţi, eu nu…
– Ce nu?! Ce tu nu?!
– Eu nu sunt…
– Ce nu eşti?! Cum nu eşti?!
Şi din două mişcări, mă trezesc cu acul înfipt adânc în buca stângă. Nu ştiu ce mi-a făcut, că mă doare şi acum de mor, uite, încă sunt vânăt!”

Am râs de situaţie şi i-am mulţumit, dar problema era că aş fi vrut să mai plec şi în următoarele seri. Nu aş fi putut face asta dacă Sergiu nu se oferea să mă ajute şi în următoarele două seri, bucuros că treburile cu Ramona îmi mergeau foarte bine.

Înainte de externare am făcut schimb de numere de telefon (aveam fix pe-atunci) şi astfel am ţinut legătura o perioadă, fiind din localităţi îndepărtate. Dar apelurile, care la început erau săptămânale, s-au rărit, până când ne-am văzut fiecare de viaţa lui.

La vreo 8 ani după povestea asta, într-o zi foarte agitată, ies de la birou şi traversez în grabă să-mi cumpăr câţiva covrigi pentru a-mi potoli foamea, cu gândul la ale mele. Păşesc cu încredere pe trecerea de pietoni şi un fluierat de roţi mă trezeşte instant. Când ridic ochii, văd o maşină care reuşeşte se oprească cu roţile blocate la 1 metru de trecerea de pietoni. Numai că maşina din spate nu a fost de acord cu o oprire atât de bruscă şi îşi înfige botul în fundul primei maşini, mutând-o după trecere. Evaluam din priviri pagubele (minore, de altfel) când văd cum coboară din prima maşină nimeni altcineva decât Sergiu. Primul lucru pe care mi l-a zis a fost:
– Toată viaţa ta mi-ai făcut fundu` praf!

Am râs amândoi şi după ce am rezolvat incidentul, am mers la o terasă să mai stăm la poveşti. Acolo mi-a arătat că încă are semn de la injecţia făcută de Răţoi. De-atunci am rămas prieteni şi, mai mult, în primăvară urmează să-mi fie naş.

Acesta este un post care nu-i deloc politically-correct. Pentru că o să vorbesc pe șleau despre prieteni.

Că, știi… ne-am obișnuit să le spunem la toți ”prieteni”.

Că de când cu Facebook-ul suntem toți prieteni, vezi-Doamne.

Asta până când ai o belea și vezi că sar pentru tine trei chiori. Și-atât.

Apoi te vaiți că… uite, te-au lăsat prietenii la greu.

Prima chestie: nu le mai spune prieteni… cunoștințelor. Sau amicilor.

Amicii nu sunt prieteni. Sunt amici. Sunt oameni pe care-i cunoști, cu care mai bei ocazional o bere, cu care mai stai la o vorbă.

Cunoștințele… nici atât. Sunt doar oameni cu care te cunoști, cu care te saluți.

Dar nu sunt prieteni.

Prietenii sunt puțini. Prietenii tăi sunt puțini. Prietenii mei sunt puțini.

Este imposibil să ai nu-știu-câte zeci de prieteni.

Da, e frumos să spui că ai 200. Sau 100. Sau 50.

Sună frumos doar și să rostești treaba asta.

Dar tu știi că prietenii adevărați sunt doar câțiva.

Da, sigur, e urât ce spun eu acum… e lumea plină de prieteni. Dar asta doar la nivel declarativ.

Îți dai seama câți prieteni ai atunci când dai de belea.

Pentru că atunci… la necaz se văd adevărații prieteni. Cei care lasă tot și vin. Cei care nu te întreabă când le întorci favoarea. Cei care te ajută fără multe cuvinte. Cei care nu se uită că nu au nimic de câștigat de la tine ci se gândesc doar cum să te ajute atunci când ai nevoie.

Prietenii adevărați sunt puțini. Și sunt de prețuit.

Și uneori se ivește ocazia să poți face ceva pentru ei.

* De exemplu, acum ai ocazia să îi faci cadou unuia dintre prietenii tăi un aparat foto Sony Alpha A5000.

Sony Alpha A5000

Cu ce ocazie? Cei de la Groupama au o campanie simpatică prin care premiază prietenia. Dacă eşti client Groupama, generezi un cod  pe care il transmiti unui prieten care vrea să-şi facă o asigurare, iar prietenul tau primeşte o reducere de 10% din preţul asigurării în momentul în care o încheie.

Faza este că și tu primești ceva… intri automat în tragerea la sorţi pentru o Dacia Duster și alte premii. O campanie simplă și foarte mișto, ai aici mai multe informații.

Ei bine, dacă tot vorbim despre campania asta Groupama legată de prietenie, spune-mi și mie printr-un comentariu o ocazie când ai primit un ajutor nesperat de la un prieten.

Iar eu voi premia cel mai simpatic comentariu cu un A5000 de la Sony.

Aștept comentariul tău mai jos.

Și apropo de campania Groupama, așa arată vizualul:

groupama_asigurari_premiaza_prietenia

Deci: cu ce ocazie ai primit un ajutor nesperat de la un prieten?

Comentarii

Lasă un comentariu la acest articol...
  • Catalin Zălog
    publicitate

    Colaborez cu cabral de prin 2014. Îmi place pentru că apreciază serviciile mele.

  • Vlad
    • 27.01.2016

    Mulţumesc pentru premiu! Şi mă bucur tare mult că ţi-a plăcut povestirea mea 🙂

    • Cabral Ibacka
      • 21.03.2016

      Cu plăcere! Felicitări pentru premiu!

    răspunde-i
  • Dragoias Florin
    • 26.01.2016

    Salut. Vorbim despre prietenie deci. Nu am de gând sa va scriu romane. O sa va spun doar un nume. Alex Tache. Un băiat cu dizabilități locomotorii. L-am cunoscut acum 2 ani. Lucrează într-un call center in cladirea in care eu sunt agent de securitate. El a avut nevoie de cineva sa îl ajute, iar eu am avut onoarea sa fiu acolo și sa îl cunosc. Ii datorez multe. Am petrecut cu el în tot acest timp momente extraordinare. Concedii, drumeții… Datorita lui, anul trecut mi-am împlinit visul de a vedea Cheile Bicazului. Un vis pe care îl aveam de vreo 10 ani. Datorita lui am început sa vad viata cu alți ochi, sa înțeleg ceea ce contează în viata cu adevărat. A fost acolo lângă mine mereu în tot acest timp. A ras cu mine, a ras de mine, dar a și avut grija de mine când am avut cate o problema. Indiferent ca a avut sau nu timp pentru mine. Și sunt absolut sigur ca asa va fii mereu. A făcut pentru mine lucruri pe care nici părinții mei nu le-au făcut. De aceea vreau să-i mulțumesc! Cu toate ca pentru un astfel de prieten, cuvinte de mulțumire nu exista niciodată îndeajuns de multe.

    răspunde-i
  • Ana
    • 26.01.2016

    Salut, Cabral! Numele meu “de scena” e Ana. Stiu, nu e foarte original, dar hai sa o lasam asa. O sa-ti povestesc despre prietenul meu cel mai bun, Dan, care e chiar numele lui real.
    Bun. Citeste cu atentie:
    Sunt femeie la 30 de ani, dar arat de 20 :))) si n-am depasit niciodata mental varsta adolescentei. Am fost intotdeauna prietenoasa, glume-glume-caterinic, in special cu baietii/barbatii – cum vrei tu sa le zicem. Si din prietenia pe care eu o afisam, disponibilitatea mea de a sari pt oricine la orice ora, mai toti “prietenii” intelegeau altceva. ( Intreaba-ti sotia ca sigur stie despre ce vorbesc). Si se chinuiau sa ma cucereasca cu tot felul de rahaturi, asa ca e lesne de inteles de ce nu as fi pus mana pe telefon sa sun la 12 noaptea dupa ajutor vreun “prieten”. Pe nimeni, de fapt. Pana intr-o zi cand eu, motociclista de cativa ani buni, am trecut de la speed la supermoto. Mi-am luat cea mai smechera motocicleta din cate am vazut eu pana atunci. O adoram, doi timpi, rea ca dracu’, cu pornite din buton, – deci fara contact, deci imposibil de lasat pe undeva pe afara, fara supraveghere.
    … Am reusit primul wheele cu ea si mi-a oferit adevarata placere a motociclismului. Si acum o am. 🙂
    Bun… Prietenii mei de ieseala erau cu gsx-r, r-uri… Daca le spuneam ceva de a mea se uitau ca la poarta 9! Asa ca ne-am separat in iesiri mai ales ca eu ii pierdeam pe linie dreapta si ii regaseseam pe curbe, haha!
    Intr-o seara, in zona Baneasa, am ramas cu supermoto a mea intr-o pana aparent inexplicabila. Pornesc robinetul de rezerva, dau contact, dau cu injuraturi si cu rugaminti, degeaba. Stateam ca proasta pe marginea drumului si nu prea gaseam solutii. Mecanicii plecati, remorci n-aveam la nimeni, de impins, da-o dracu’ …
    Si il sun pe un baiat cu care ma intelegeam bine. Pe vremea aia era baiat si eu fata, acum… Anii au trecut si bruma s-a asternut pe pletele noastre.
    Si raspunde, si vine cu motoreta lui – avea un street.
    Vede ca nu o ia nicicum… Si am decis sa facem ce orice minte sclipitoare ar face: sa-i mai punem niste benzina! :)) Curent avea, de invartit, invartea…
    Benzinaria relativ aproape, o lasam pe a mea pe marginea drumului si plecam cu a lui. Ajungem la benzinarie, luam o sticla cu ceva in ea, varsam acel ceva in ideea sa avem in ce sa transportam benzina.
    Si baga prietenul meu, pt treaba asta putem sa-i spunem chiar si fratele meu, mustiucul ala de la pompa in sticla. Concentrat, aplecat peste ea sa nu cumva sa puna prea mult si sa dea pe afara.
    Si apasa clapa.
    Si totul s-a facut negru in jur! Nu pentru mine, nici macar nu erai tu prin zona, bai, Cabral :)) ci pentru el. Benzina a tasnit din cauza presiunii, din sticla, direct cu jet si clabuci, pe fata lui.
    Aia a fost secunda in care eu personal a trebuie sa iau 1000 de decizii: sa rad, sa nu rad? Sa chem ajutor, sa nu chem ajutor? Sa il intind pe pavaj acolo, sa nu il intind… Intr-un final, dupa secunde care pareau o eternitate si in care el nu zicea nimic si eu imi schimbam culorile la fata mai ceva ca un gay parade, am decis sa spun ceva… Orice.. Stii ca e mai bine sa spui niste cuvinte decat sa taci ca prostu ‘cand omul care voia sa te ajute o ia in freza din cauza ta.
    Si am deschis gura sa zic si m-am inecat in ras! Ce dracu’… ! Dar am degajat si driblat bine rasul intr-o stare de seriozitate. Moment in care my brother from another mother ( and another father ca sa n-avem discutii), si-a dat cu mainile pe fata. In maini avea manusi smechere -nu dam nume…
    Apoi iar a vazut negru… toata vopseaua de pe ele a ramas in dungi de sus de la frunte pana in jos pe gat. Mama si il usturaaa!

    Se duce el sia se spala, isi revine cat de cat… Dam sa plecam la fel cum am venit: el la ghidon, eu in carca.
    Dar ce te faci ca se intoarce spre mine cu o privire pierduta si imi spune “ba io nu mai vad nimic”. Liniste.
    -Acum, pana mea, Dane! Hai ia-o si tu asa instinctiv ca daca murim, asta e!, ii zic eu. In mintea mea… “si asa ai suferit destul”.
    Plecam, mergem ghidati de bunul Dumnezeu, pornim motoreta mea -eu spun ca am pierdut benzina din rezerva prin furtunelul de supraplin de la tentative repetate obsesiv de wheeleuri, el ar zice ca era o pocnitoare. Adevarul e undeva la mijloc.
    Asadar, Dan saved the day dar a ramas si cel mai bun prieten al meu. Pe parcursul anilor m-a imprumutat cu bani chiar daca suma era totalul banilor pe care ii avea, m-a cules de pe unde am ajuns intamplator sau nu, a suportat calm ideile mele tampite din diferite domenii in care nu aveam nicio pregatire. N-a ras cand am facut faze de ras, adica a ras, dar mai cu mana la gura, asa… M-a ajutat cu multe. Si faza cea mai tare la el este ca nu doar cu mine e asa! Cu toti prietenii lui e asa! Cu fiecare om ( copil, pensonar, ce vrei tu!) pe care il intalneste! ( si pe aceasta cale ii transmit ca nu toti oamenii merita sa fii om cu ei!)
    E lesne de inteles ca toata treaba asta e reciproca, adica daca are nevoie de un rinichi, ii dau un rinichi!

    In mult asteptatul final, nu stiu, mai, Cabral!… Nu stiu daca meritam noi premii, dar te rog, spune-i si tu lui Dan ca e un OM de nota 20! Si iti multumesc ca mi-ai dat ocazia sa scriu asta, pentru ca asa am un paravan! Daca o scriam asa, de capul meu pe FB … era dubios. :))
    Ps: un mesaj pentru cei care au avut nevoie de prieteni cand sufereau din dragoste:
    N-ati cunoscut suferinta adevarata pana cand nu ati trecut cu propriul copil printr-o situatie nasoala sau cand v-ati trezit fara posibilitatea de a ajunge acasa! Daca in situatile astea v-a fost cineva alaturi, ala va e prieten! Just sayin…

    răspunde-i
  • COSMIN TUDOR
    • 25.01.2016

    Buna asta cu Groupama! Big like! Prietenii stiu de ce!
    La mine cel mai fain gest a venit din partea unui om care nu-mi era prieten, doar un colaborator ceva mai apropiat decat media!
    Acum 14 ani eram sarac lipit pamantului si stateam cu Satana + copilul nr 1 intr-un apt din Berceni plin de gandaci nemuritori si gauri in plafonul ultimului etaj de ne ploua prin lustra.
    Satana mea era deci din nou gravida, ca deh… daca tot eram saraci, macar veseli sa fim.
    Si eram intr-o stare foarte avansata de lucru cu achizitia unui apt pe baza de credit dar imi lipseau exact 1200 de USD avansul minune fara de care tot esafodajul mi s-ar fi demolat. Cum se face la noi in tara, am reusit sa gasesc o alta banca de la care sa scot acest avans dar noi eram luni, banii astia imi trebuiau miercuri ca sa nu pierd apartamentul deja vizat si evaluat de banca principala, banca secundara imi dadea banii fix vineri.
    Deci fix ca dracu!
    Ditamai umflatul barbos plangand singur in birou, cu Satana gravida si inca un plod in batatura.
    Si apare cetateanul neturmentat cu treaba la mine ca ne vedeam saptamanal.
    Ma intreaba ce-i cu fata lunga, ii zic pe scurt ca imi pica schema cu apartamentul de cumparat (ca nu era sa ii dau o mie de detalii… doar nu era prietenul meu).
    Si incepe asta: in cate luni e nevasta-ta? Si ce dracu faci ca doar nu aduci copil nou-nout in veceul ala de apartament unde stai acum ca ti-l fura gandacii. Si la urma urmei 1200 de dolari am eu la mine in servieta ca tre’ sa-i dau la arhitect duminica bla-bla…
    Asa de frumis mi-a zis concluzia lui de m-am indragostit pe loc de norocul meu si sufletul omului: bah moldovene, tie-ti trebuie banii astia mai mult decat mie. Si mi-a dat banii scurt luni cu conditia sa ii dau inapoi vineri in mare secret ca sa nu afle nevasta-sa ca da bani la oameni de aiurea.
    Deci caz rezolvat, lacrimi sterse, maneci suflecate, achizitie finalizata, copchil nou scos brusc si adus in casa noua, singurul care a iesit naspa am fost tot eu ca si astazi sunt tot cu Satana insurat.

    Concluzia si vorba unor simpatici de care mi-e dor: “binili invinge”! E dreptbca trebuie sa-l mai impinga cate cineva.

    Asadar copchilul nascut din aceasta aventura are acum o mare pasiune pt fotografie si chiar pt ea vreau pozarul pe care il afisezi! Si avand in vedere cine va fi fost binefacatorul smolit, jur ca va face numai poze alb-negru ☺☺☺.

    răspunde-i
  • Lucian
    • 25.01.2016

    Cel mai bun prieten al meu este Buzunarul de la spate….și uneori chiar am buzunare largi la spate…așa ca băga aparatul foto acolo .

    răspunde-i
  • Vlad
    • 25.01.2016

    Prin clasa a 8-a am fost diagnosticat cu hepatita A, fiind astfel internat la Infecţioase, unde l-am cunoscut pe Sergiu, unul dintre colegii de salon. Ne-am împrietenit repede, el fiind cu 2 ani mai mare ca mine, iar timpul petrecut în spital trecea mai uşor pentru amândoi – mai o carte, mai un şah, iar noaptea, înainte de a adormi, era program de poveşti. După două zile aveam impresia că ne ştim de-o viaţă. Aşa a aflat Sergiu despre prima mea dragoste – Ramona, o colegă de şcoală cu bucle blonde, al cărei zâmbet sunt convis că-i putea face pe cei din Al-Qaeda şi ISIS să se apuce de promovat pacea mondială şi de plantat panseluţe.

    Sergiu ajunsese în spital cu câteva zile înaintea mea, deci ştia care e mersul pe-acolo – unde se fac analizele, în ce constau, programul de vizită, dar cel mai important, cunoştea toate asistentele. Astfel, m-a avertizat în privinţa Răţoiului – poreclă pe care i-a dat-o unei asistente trecute de 50 de ani, dar şi de suta de kilograme, acră şi urâcioasă ca un administrator de bloc comunist. Porecla i se trăgea de la faptul că purta nişte saboţi cu 3-4 numere mai mari care o făceau să arate ca o raţă, fiind mică de statură, grasă şi cu un mers legănat. Imaginea era completată de o voce stridentă ce arunca cuvinte cu un debit demn de un Kalshnikov, cuvinte ce urcau scăriţa din urechea internă făcându-i treptele să scârţâie dureros.

    A trebuit să stau internat 10 zile, iar drama pe care o trăiam în acele momente era că această perioadă se suprapunea cu ziua de naştere a Ramonei. Plănuisem dinainte acest moment – flori, ciocolată, plimbare prin parc, dar cireaşa de pe tort era o ieşire pe câmpul de la marginea oraşului (un orăşel mic de provincie) unde, întinşi pe spate urma să ne bucurăm de ploaia de stele a Perseidelor. Problema era că în fiecare seară la ora 10, după ce se dădea stingerea, venea o asistentă şi îmi dădea 3 linguriţe de sirop pe care mi-l turna dintr-un flacon de 1 litru, tratament pe care mi-l dădea doar mie în salonul meu, dar şi alor pacienţi în celelalte saloane. Nu ştiu ce era, dar avea un gust oribil. I-am povestit lui Sergiu despre planul meu pentru ziua Ramonei şi soluţia a venit de la el – să se culce el în patul meu şi să primească cele 3 linguriţe de otravă, iar sub plapuma lui să ascundem mai multe haine pentru a părea că doarme cineva. Bucuros, am plecat pe furiş din spital şi mi-am pus în aplicare planul cu ziua Ramonei, care a fost o reuşită. Când am revenit a doua zi dimineaţa, Sergiu al meu nu era prea bucuros şi începe să-mi povestească:

    „Băi, după ce ai plecat am făcut cum am stabilit – m-am culcat în patul tău şi aşteptam să vină cele 3 linguriţe de otravă. La 10 şi ceva intră în salon Răţoiu`, aprinde becul şi întreabă:
    – Popescu?
    – Aici, îi răspund. Vine direct la mine, eu mă ridic la marginea patului să-mi primesc linguriţele de otravă şi o văd că îşi pregăteşte o seringă.
    – Ştiţi, dar mie trebuie să-mi daţi..
    Nu termin de spus, că o avalanşă de cuvinte se prăbuşeşte asupra mea, explicându-mi că nu-i spun eu ei ce să facă.
    – Întoarce-te şi jos pantalonii!
    – Ştiţi, eu nu…
    – Ce nu?! Ce tu nu?!
    – Eu nu sunt…
    – Ce nu eşti?! Cum nu eşti?!
    Şi din două mişcări, mă trezesc cu acul înfipt adânc în buca stângă. Nu ştiu ce mi-a făcut, că mă doare şi acum de mor, uite, încă sunt vânăt!”

    Am râs de situaţie şi i-am mulţumit, dar problema era că aş fi vrut să mai plec şi în următoarele seri. Nu aş fi putut face asta dacă Sergiu nu se oferea să mă ajute şi în următoarele două seri, bucuros că treburile cu Ramona îmi mergeau foarte bine.

    Înainte de externare am făcut schimb de numere de telefon (aveam fix pe-atunci) şi astfel am ţinut legătura o perioadă, fiind din localităţi îndepărtate. Dar apelurile, care la început erau săptămânale, s-au rărit, până când ne-am văzut fiecare de viaţa lui.

    La vreo 8 ani după povestea asta, într-o zi foarte agitată, ies de la birou şi traversez în grabă să-mi cumpăr câţiva covrigi pentru a-mi potoli foamea, cu gândul la ale mele. Păşesc cu încredere pe trecerea de pietoni şi un fluierat de roţi mă trezeşte instant. Când ridic ochii, văd o maşină care reuşeşte se oprească cu roţile blocate la 1 metru de trecerea de pietoni. Numai că maşina din spate nu a fost de acord cu o oprire atât de bruscă şi îşi înfige botul în fundul primei maşini, mutând-o după trecere. Evaluam din priviri pagubele (minore, de altfel) când văd cum coboară din prima maşină nimeni altcineva decât Sergiu. Primul lucru pe care mi l-a zis a fost:
    – Toată viaţa ta mi-ai făcut fundu` praf!

    Am râs amândoi şi după ce am rezolvat incidentul, am mers la o terasă să mai stăm la poveşti. Acolo mi-a arătat că încă are semn de la injecţia făcută de Răţoi. De-atunci am rămas prieteni şi, mai mult, în primăvară urmează să-mi fie naş.

    • L.
      • 27.01.2016

      Am ajuns aici de pe Facebook și am citit fiecare poveste, dar tu ai un stil de a povesti tare fain, omule! Parca am citit o povestire de-a lui Cabral 🙂
      Apropo, cine a câștigat? Ca sunt tare curioasa!

    răspunde-i
  • Corina B.
    • 25.01.2016

    Buna,
    Da, prietenia este foarte rara. Eu am noroc de astfel de oameni, pe care sa ii numesc prieteni. Ai mai scris tu un post cu prietenia, si ne intrebai cati prieteni avem. Am stat atunci sa ii “numar” si au iesit peste 5 cupluri, ceea ce m-a bucurat nespus, caci pe toti i-am “testat” intr-un fel sau altul in ultimii ani. Acum iti voi povesti despre un prieten pe care cineva mi l-a scos in cale. Datorita lui am reusit sa ma desmeticesc, sa imi schimb viata si sa incep sa ma iubesc pe mine cu adevarat, si nu asa cum credeam ca o fac pana atunci. A petrecut mult timp cu mine, m-a dus la mediatie si m-a invatat ca exista mai mult decat lumea asta fizica, asa cu o stim noi. Asa ca, ii multumesc!

    răspunde-i
  • Alexandra
    • 24.01.2016

    Mi-ar fi placut sa incep cu “a fost odata cel mai bun prieten care …” insa timpul a trecut peste prieteniile mele asa cum trece apa peste stanci. Si din multele si falnicele prietenii n-au mai ramas decat unul sau doua firicele de nisip. Timpul ne cerne pe toti prin sita lui. Ne deschide ochii, de multe ori prea dur si prea brusc, prea devreme si prea aprig. Si abia atunci, cand esti gol si indurerat in fata lui, a timpului, iti intorci privirea spre cineva-ul acela de suflet de care speri sa-ti agati numai un pic suferinta si sa te ajute sa te ridici. In cazul meu, de fiecare data a fost acolo EA, sa ma ridice, sa ma aline, sa-mi stearga lacrimile, sa ma imbarbateze, sa-mi mai traga cate o palma sanatoasa de realitate peste ochi. A fost ea, una singura, prietena mea, cea mai buna dintre toate cate sunt, care nu s-a sfiit niciodata sa ma critice si sa-mi spuna adevarul oricat de dureros si oricat de mult mi-as fi dorit sa evit sa-l aud. Ea a fost acolo stalpul meu, busola dreptatii aratandu-mi mereu est-ul… locul de unde rasare soarele. Ea a fost acolo si mi-a aruncat colacul de salvare cand ma inecam intr-un ocean de lacrimi plans pentru vreun pusti naiv din adolescenta sau cand in miez de noapte m-a suit in masina si a zburat cu mine la spital fara sa tina cont de oboseala sau de munca de a doua zi. Pentru ca numai ea, prietena mea cea mai buna, merita cu adevarat acest loc in sufletul meu. Ea, una singura, mama!

    răspunde-i
  • Anca
    • 24.01.2016

    Eram in anul 3 de facultate si pe vremea aceea faceam parte dintr-o organizatie studenteasca. In luna mai se organiza o conferinta intr-o alta localitate la care imi doream din tot sufletul sa particip. Cu vreo 2 zile inainte de conferinta organismul meu a cedat, nu mai puteam sa mananc nimic. La spital m-au trecut pe glucoza, calciu si vitamine. Mi-au dat drumul acasa cu o punga mare de sticlute si prafuri si o branula de toata frumusetea infipta in mana stanga. Chiar si asa imi doream in continuare sa merg la conferinta, chiar daca aveam nevoie de ingrijiri medicale, iar conferinta era in varful muntelui, unde nu gaseam nicio asistenta. Prietena mea Flore, studenta la farmacie, s-a oferit sa-mi faca ea injectiile, iar Alina si Paula sa aiba grija de mine. Asa am petrecut o saptamana in care Alina si Paula m-au ajutat sa ma imbrac si sa fiu fresh in fiecare zi (abia atunci am realizat cat e de greu sa iti speli parul sau sau sa te speli pe spate cand ai doar o singura mana functionala, dar cat de usor este daca ai prietenii langa tine). Si ca sa trec mai usor peste si sa-mi vina pofta de mancare au facut o multime de glume cu ace si de cum ma spalau ele pe spate in fiecare dimineata, glume care trebuiau impartasite cu restul participantilor de la conferinta. Ca asa-i intre prieteni, isi permit sa faca misto unul de altul. Cand branula mi s-a infundat au gasit o masina si au mers de urgenta cu mine la cel mai apropiat spital. Si asta e doar una dintre multele situatii in care mi-au fost alaturi la greu. Le iubesc si nu le-as da la schimb pentru nimic in lume.

    răspunde-i
  • Valentin Nicu
    • 23.01.2016

    Am si eu cativa prieteni buni cu care impartim si bune si rele, ne ajutam tot timpul si 2 dintre ei in consider mai mult decat frati.

    răspunde-i
  • Loading...