Noi, ăștia din Berceni, nu suntem mai cu moț.
Dar, poate pentru că al nostru cartier a fost Bronx-ul României în multe povești, poate pentru că mulți dintre noi simt că au avut o copilărie mișto aici, pentru că foarte mulți dintre noi încă stau în zonă… am ajuns să ținem la cartierul ăsta al nostru.
Așa că nu a părut nimic ciudat când Eduard, un băiat de-al nostru, a pus la cale Berceni Museum.
Adică un apartament în care a organizat, de fapt, un muzeu al anilor copilăriei noastre.
Cu toate acaretele și sinistroșeniile care acum, că suntem mai bătrâni copți, ne trezesc emoții și amintiri ori zâmbete.
Am menționat de mai multe ori muzeul ăsta și… parcă n-aș vrea să vorbim despre el la trecut.
Și înainte să scriu orice care seamănă a rugăminte… o să spun eu un lucru, să nu fie spus de alții pe un ton agresiv: sigur că sunt povești mult mai triste, sigur că am putea trăi și fără muzeul ăsta, sigur că banii se pot direcționa către cazuri mai grave.
Sigur că da.
Doar că alegerea asta o are cel care donează.
El va decide unde simte să trimită bani, dacă va avea de unde să dea.
Apropo de dat… acum câteva zile a venit o veste: Berceni Museum se închide.
Dar apoi, după ce mai mulți bercenari au spus că sunt dispuși să doneze pentru ca muzeul să nu se închidă, a fost deschis și un cont.
Dacă te interesează, dacă vrei să dai un leu… ai pe pagina muzeului informațiile.
Pozele sunt de la Sergiu Voicu.
Colaborez cu cabral de prin 2014. Îmi place pentru că apreciază serviciile mele.