Dăcă citești de pe telefon dă-i un [LISTEN IN BROWSER], zic.
Nu mi-a fost niciodată frică de singurătate.
Poate pentru că îmi găsesc compania în gânduri. În cărți. În străini. Oameni străini.
Poate pentru că am fost un imbecil inconștient, poate de-aia nu mi-a fost frică de singurătate.
Sau poate pentru că am învățat să strâng din dinți.
Dar văd oameni singuri.
Văd oameni singuri și-mi dau seama că singurătatea sapă în noi șanțuri adânci. Adânci și hâde, ce ne consumă și ne usucă.
Văd oameni singuri înconjurați de oameni singuri.
Singuri și însingurați… ce nu știu să vorbească.
Singuri și însingurați… ce nu știu să întrebe.
Singuri și însingurați… ce nu știu să ceară. Ajutor. Sau doar o vorbă.
Să știi, sunt aici.
Un străin nu mai deștept decât alții, dar sunt aici.
Sunt aici.
Un om nu mai empatic decât alții, dar sunt aici.
Aici.
Și nu ești singură. Nu ești singur.
Sigur, ești un anonim pentru mine. Dar nu ești un nimeni.
Și, dacă vrei, o să te ascult. Și poate, dacă o să-mi ceri să-ți răspund, o s-o fac.
Dacă-mi ceri doar să te ascult, te ascult.
Sunt aici. Nu ești singur. Nu ești singură.
Pentru că știu cum e să fii singur. Am fost.
Am tras cadrul ăsta când eram la drum.
Am plecat de-acasă să fiu singur pentru câteva săptămâni.
Un început de furtună. Afară.
Și liniște în suflet.
Colaborez cu cabral de prin 2014. Îmi place pentru că apreciază serviciile mele.