In multinationale ai sefi. Aia mari si cu cojones, care nu prea dau raportul la nimeni, isi fac treburile cum cred ei si li se cam rupe, oricum nu sunt rupti in fund.
Sub sefii mari insa… ai sefi mai mici. Si astia iti mananca toti nervii… pentru ca le e frica. Nu vor sa-si asume nimic, nu vor sa dea cu “batul”, nu accepta nici o responsabilitate decat dupa ce s-au acoperit cu hartii, “fwd”-uri si “re”-uri la mailuri cu zecile…
La ei decedeaza creativitatea celor de sub ei, nu de alta dar ei se duc la sefii mari cu propunerile, si decat sa riste sa-si ia suturi in fund, mai bine “ciocu’mic si joc de glezne”.
La ei se nasesc cu forcepsul angajarile unor oameni cu potential mare dar cu risc… decat sa riste sa angajeze niste “unii” care put de inteligenta dar sunt mai ciudati, mai bine angajeaza tot blank-uri ca si ei, macar nu vor avea suprize…
La ei se constipa initiativele… decat risc si ipotetice aplauze, mai bine liniste frate… ne dam mailuri cu poze haioase (ha ha ha ha… ce sa ne mai facem!), buzz-uri pe mess si cafele + tigari all day long!
Si nu ma refer la locul meu de munca, aici nu prea am sefi (nu ca as fi eu vreunul :p) dar cei pe care-i am sunt bomboane si au un stil ciudat de a-si asuma responsabilitatile si de a risca, de uneori te intrebi daca le sopteste cineva de sus ce sa faca… si sunt ani la rand de cand tot decid bine…
Ia spuneti, cunoasteti tagma de care zic?
Colaborez cu cabral de prin 2014. Îmi place pentru că apreciază serviciile mele.