Știi când ți-ai propus să te apuci de sală și să scapi de geamănul care-ți stă zilnic în cârcă?
Sau… ți-aduci aminte acum câți ani ți-ai propus să te apuci de escaladă? Sau de biciclit?
Îmi poți spune, măcar cu aproximație, câți ani au trecut de când ți-ai promis că te duci în excursia aia cu mașina?
Niște gheme de planuri și promisiuni, asta suntem.
Muncim, alergăm, facem și dregem, dar avem tot timpul deasupra capului câte un ghem de planuri, încâlcite de promisiuni făcute tot nouă.
Un ghem pe care, din diferite motive, ajungem să-l ducem în groapă cu noi.
Uneori frustrați că nu l-am descâlcit… alteori împăcați cu gândul că așa e viața și că planurile alea nu erau chiar bune.
Și mergem prin viață, către sfârșit, uitând că nu ne-am născut pe lumea asta ca să muncim. Să tragem. Să ne omorâm și să ne rupem șalele.
Ci am decis să muncim, să tragem, să ne omorâm și să ne rupem șalele pentru a avea destui bani pentru a descâlci fix ghemele alea de planuri și promisiuni.
Mi s-a mai dus un prieten. Dezde, odihnească-se în pace!
Cu ani puțini la purtător, dar cu experiențe tone.
Pentru că ea a avut curajul să facă ce simte.
I-a plăcut un sport și a făcut din hobby meserie și loc de muncă și casă și masă.
Și ne-am întâlnit de atâtea ori pe lac și nu reușesc să-mi aduc aminte o ocazie în care n-am văzut-o zâmbind larg.
Ea și-a consumat timpul pe lumea asta. Dar, pe cuvânt, pare că nu i-a curs printre degete timpul ei… ci a stors din fiecare secundă cam tot ce se putea scoate.
Mi-ar plăcea să fim mai mulți care realizează că singura resursă ce nu mai poate fi recuperată este timpul.
Banii îi faci. Casele le ridici. Mașinile le cumperi.
Dar timp n-ai de unde să iei înapoi.
Nici măcar o secundă.
Colaborez cu cabral de prin 2014. Îmi place pentru că apreciază serviciile mele.