Omul nu e judecător. Omul e sprijin.

Aud des în jur oameni care își dau cu părerea. Cu voce tare. Cu ton răstit. Aruncă nemiloase verdicte finale. Despre alți oameni.
„A greșit.”
„E slab.”
„Nu merită.”
„Și-a făcut-o cu mâna lui!”

Și mi se face pielea de găină. Nu de frig, ci de ciudă. Pentru că uităm. Uităm ce e cel mai simplu: că fiecare duce o luptă pe care n-o vedem.

E ușor să judeci. Mai greu e să stai lângă.

E simplu să arăți cu degetul. Să spui „eu n-aș fi făcut așa”.
Dar n-ai fost tu acolo.
N-ai simțit frica lui.
N-ai avut copilul lui bolnav în brațe.
N-ai simțit golul din stomac de la a patra zi fără bani.
N-ai trăit rușinea aia care te face să taci cu capul plecat, deși ai vrea să urli.

Omul nu are nevoie de judecători. Are deja destui. În știri, pe rețele, în familie, pe stradă.
Omul are nevoie de sprijin. De o mână întinsă. De un „Hai că trecem și peste asta”.

Suntem făcuți să fim împreună. Nu să ne călcăm în picioare.

Am crescut cu „fii tare”. Cu „nu plânge”. Cu „nu te plânge”. Cu „nu cere ajutor”.
Dar știi ce? Fix acolo e forța noastră: în felul în care ne ridicăm unii pe alții.

Nu prin discursuri. Nu prin postări motivaționale. Ci prin alea mici:
– Te-am sunat să văd dacă ești bine.
– Ai nevoie de ceva?
– Vin până la tine, nu stai singur azi.
– Îți țin copilul două ore cât te duci să respiri.

Și da, de cele mai multe ori o să ai impresia că n-ai primit nimic în schimb.
Dar primești, de fapt, tot: liniștea că ai fost om.

Nu știi niciodată pe cine salvezi.

Poate omul tău era la limită. Poate nu mai avea chef de nimic. Poate simțea că nimeni nu-l mai vede.
Și-apari tu. Cu o glumă. Cu o cafea. Cu o îmbrățișare. Cu un „te cred”.

Și, deși poate n-o să știe să-ți spună niciodată, tu i-ai schimbat ziua. Săptămâna. Poate viața.

A fi om nu înseamnă să dai note. Nu ești comisie. Nu ești juriu.
A fi om înseamnă să fii acolo.
Să vezi. Să înțelegi. Să nu condamni.
Să spui „e greu, dar nu ești singur”.

Restul sunt detalii.