Dă-i [play] și citește…
Cu spatele drept și lacrimi în ochi a plecat.
N-avea de ce să mai stea.
Lumea lui s-a oprit acolo, pe holul hotelului murdar unde ea i-a spus că-l părăsește.
Inima lui s-a transformat în cioburi atunci când ea s-a întors cu spatele și-a plecat cu pași mari și hotărâți.
Mândria lui s-a prăbușit când ea l-a luat de mână pe celălalt.
Sufletul lui s-a făcut scrum în timp ce conducea fără țintă, derulând în minte pas-cu-pas fiecare vorbă, fiecare gest, fiecare clipă…
Bărbații suferă altfel decât femeile.
În timp ce femeile plonjează în suferință, în timp ce ele trăiesc suferința savurând-o, parcă… bărbații fug de suferință.
Bărbații râd, ies în oraș, înjură… bărbații nu plâng decât foarte rar… bărbații nu-și smulg părul din cap.
Bărbații se lasă doar arși pe interiorul sufletului de fierul înroșit a unei suferințe pe care n-o înțeleg.
Și de care încearcă să fugă. Inutil.
Pentru că noi nu înțelegem suferința. Noi nu știm să o explicăm în cuvinte, nu știm s-o zugrăvim în culori pastel, nu știm să-i dăm forme… doar o simțim cum ne arde în piept și nu știm cum să reacționăm.
Asta i-a spus el… Nu mă mai acuza că nu mă doare!
Ea nu l-a înțeles și a continuat să meargă, a plecat cu celălalt, dar nu pentru că l-ar fi iubit pe celălalt… a plecat, parcă, doar din dorința de a-i vedea lui suferința, de a privi sub microscopul răutății cum îi alunecă lui lacrima pe obraz.
Într-o relație, cel care este dispus să plece, să părăsească, este întotdeauna cel mai puternic.
Dar în momentul în care a părăsit… puterea s-a stins, s-a consumat, a dispărut.
Nu știu să-mi alin prietenul. Suntem doi găligani de peste 100 de kile, cum naiba să ne luăm în brațe și să plângem împreună?!
I-am spus vorbele, i-am spus încurajările, am spus… și gata. A privit în jos, a dat în cap că da, a mormăit ceva în barbă și-a plecat.
Un ghem de suferință, de nervi, de disperare mută.
Nu mă mai acuza că nu mă doare…!
Colaborez cu cabral de prin 2014. Îmi place pentru că apreciază serviciile mele.