Mai bine greșești drumul spre fericire de mai multe ori decât să-l nimerești pe cel spre nefericire din prima…

Bună dimineața! Dă-i [play] și citește…

Datorită meseriei am norocul să întâlnesc oameni de succes. Și ca să nu alunecăm în discuții fără rost o să spun de la început cum nu văd eu oamenii de succes… nu sunt cei care râd la tine de la televizor, nu sunt cei care se bat pe burtici în top 154 cei mai bogați oameni din România, nu sunt cei care plimbă mașini exagerat de scumpe pe șoselele patriei.

Nu.

Pentru mine omul de succes este cel care face ce-i place mai mult, fiind apreciat pentru ce face și reușind să fie și plătit pentru asta.

Nu leg succesul de bani sau de recunoașterea publică. Leg succesul de mulțumirea proprie față de munca lui și de aprecierea celorlalți pentru munca respectivă.

Să revenim… ziceam că am norocul să întâlnesc oameni de succes. Uneori îmi place să cred că mai fur de la ei un sfat, un fel de a face lucrurile.

În rest… îi admir pentru ce reușesc să facă. Unii dintre ei sunt bucătari, alții sunt mecanici auto, manageri de bancă sau freelanceri.

Ce îi face să semene foarte mult? Mulțumirea cu care își fac treaba. Bucuria de a lua fiecare zi de la capăt cu același entuziasm de parcă orice zi dată de la Dumnezeu este prima dintre multele fericite.

Desigur, dacă spun mecanic auto și om de succes în aceeași frază unii vor ridica câte o sprânceană.

Păi nu e, băi, om de succes dacă are vaselină pe mâini și învârte la cheia de 17 toată ziua!

Ei bine – pentru mine – este. Cel la care mă gândesc eu acum este un copil de douăzeci și ceva de ani care visează motoare, injectoare, arbori cotiți și hărți de management pentru motor.

Un copil care m-a sunat la 11 noaptea să-mi spună că știe! Că și-a dat seama ce este! Fusesem la el cu vreo două zile în urmă, spunându-i că am un zgomot ciudat la mașină în momentul în care selectez marche-arriere-ul. Dar nu se repeta întotdeauna.

Eu nebun. El mai nebun… am stat amândoi sub mașină vreo trei ore. A desfăcut cam tot ce se putea desface. Nu i-a dat de cap. Am vrut să plătesc. Mi-a zis că la el se plătesc reparațiile. I-am spus că la cât s-a plimbat pe sub mașină mai bine s-ar plăti kilometri. S-a înroșit la față, n-a zis nimic, mi-a promis c-o să mă sune.

M-a sunat, așa cum ziceam, la 23:00, după ce mi-a dat un mesaj în prealabil, cerându-și scuze pentru că o să mă sune.

– I-am dat de cap! Nu are legătură cu cutia, are legătură cu faptul că se transferă cuplu în staționar.

– Nu cred! Adică vrei să spui că sunt frânele?!

– Daaa! E tare, nu? Și pentru că suspensia este (mi-a zis un cod, nu-mi aduc aminte) atunci sunetul se propagă ca și cum ar fi din alt loc.

– Auzi? Dar îți dai seama că dacă nu e asta fac mișto de tine până ieși la pensie, da?

A urmat o pauză. Lunguță. Apoi un oftat. Și a zis:

– Îmi dai voie să vin până acum pe unde ești? Îți spun sigur că n-o să dorm la noapte după ce mi-ai spus asta…

L-am refuzat. M-am suit în mașină, am oprit la un non-stop, am luat niște hăripi de pui și m-am dus la el la atelier. El sub mașină, eu la grătar. Am terminat amândoi în același timp.

Am ajuns la băiatul acesta printr-o recomandare. M-a rugat să nu-i fac reclamă pe blog, dacă mă gândesc la asta. La el nu se ajunge decât pe recomandare, doar prieteni, nu ia de pe stradă. Și ia doar cazuri ciudate, nu face schimb de plăcuțe de frână, pentru că vrea să învețe. Și asta face.

Și stând de vorbă cu el mi-am adus aminte de Bogdan. Bogdan al meu, născut la capăt de Metalurgiei, într-o familie normală, la fel ca și a mea.

Bogdan cu care mergeam la mare și ne înghesuiam 17 într-o cameră de hotel cu calciu pe pereți, Bogdan care sărea – la cei 1,60m ai lui – la bătaie la oricine îmi spunea cioară. Bogdan care a plecat din Berceni și a ajuns șeful biroului de investiții al uneia dintre celei mai puternice bănci din România.

Cum a ajuns acolo? Învățând ca un turbat, citind non-stop, întrebând în stânga și-n dreapta, văzându-și de drumul lui constant, susținut, fără opreliști.

Un băiat care și-a început viața la etajul trei, la capătul unui cartier despre care se spunea că nu-ți oferă prea multe șanse.

Dar el a reușit să fie un om de succes.

Rețeta? Aceeași ca și a tânărului mecanic despre care povesteam mai sus… a știut ce vrea să facă în viață, și-a conștientizat visul și nu și-a bătut joc de el.

Ne-am obișnuit să spunem că România nu oferă șanse. Ne-am obișnuit să privim succesul ca pe un hazard. Ne-am învățat să găsim scuze, nu soluții.

Ne-am învățat să mergem cu ochii privind către eșec, neîncrezători în visele noastre, alegând poteci de gura mamei sau a tatălui, fără să ne oprim și să ne uităm în propria inimă înainte de a ne alege drumul în viață.

Dacă visezi să călătorești… de ce dai la Politehnică?

Dacă simți că vocația ta este să salvezi oameni… de ce te apuci să faci marketing?

Știu că PR-ul și științele comunicării sunt la modă… dar dacă tu ai o înclinație către pictură ce naiba faci învățând cum se face un comuncat de presă?!

E lumea prea plină de oameni frustrați de propria meserie ca să faci și tu aceeași greșeală…

Oprește-te. Cunoaște-te. Conștientizează-te. Și-apoi alege să faci ce te face fericit.

Nu alege ce crezi tu că te va face bogat, respectat, cunoscut, aplaudat, invidiat, copiat, adulat… alege ce crezi că te va face fericit.

Și dacă vei greși… vei mai încerca o dată. Și înc-o dată… și înc-o dată.

Mai bine greșești drumul spre fericire de mai multe ori decât să-l nimerești pe cel spre nefericire din prima.

Comentarii

Lasă un comentariu la acest articol...
  • Catalin Zălog
    publicitate

    Colaborez cu cabral de prin 2014. Îmi place pentru că apreciază serviciile mele.

  • Alina
    • 01.04.2015

    Eu cred in mentorat. Asta vis-a-vis de ce poti face atunci cand esti deja stapan pe un domeniu. Give back to society. Mai ales intr-o societate ca a noastra care este “crippled” de la situatia de acasa, cu parinti indoctrinati care ii spun copilului ce sa faca fara a tine cont de personalitatea si aptitudinile lui, pana la un sistem de invatamant ajuns intr-un stadiu de degradare fantastic, si pana la media, care are o influenta masiva in vietile romanilor si stim cu totii ce oferta este disponibila in prime time..

    Te pricepi intr-un domeniu anume si iti faci treaba cu mult drag? Insufla unui tanar in cautare de sine putin din drive-ul ala, din placerea realizarii unui lucru din maini proprii/minte proprie. Ia-l intr-o calatorie de la concept la rezultat, fa-l sa fie partas la bucuria ta de la final. Chiar daca nu e facut sa activeze in domeniul ala sau nu ar face fix acelasi lucru cu placere, va deprinde de la tine atitudinea potrivita. Fii tu un exemplu si in loc sa lucrezi singuratic si cu teama de un viitor competitor, share the passion/the skill/the love…

    Iar pentru cei tineri – cauta role models, cauta experiente diverse, fii rabdator oriunde ai incepe un internship, un job… Unii nu se nasc cu niciun talent (muzical, artistic sau de alta natura) deci nu isi pot “urmari visele”, sau nu sunt firi introspecte si cu auto-cunoastere suficienta, sa le zicem “late-bloomers”, asa ca sfatul meu pentru acestia este sa incerce, sa nu le fie frica de munca, sa incerce sa fie the best version of themselves orice ar face pentru o perioada suficienta, sa incerce sa imparta idei in stanga si in dreapta chiar daca nu le intra in atributii pentru ca numai asa se pot face remarcati. Sa nu se planga (plansul asta de mila este cumva “embeded” in adn-ul romanului…).

    Si ma intorc la decision-makers. Ai o functie de conducere sau ai subalterni, esti in fruntea unei echipe? Ai persoane tinere in echipa? Nu le mai taia aripile, nu ii lasa sa se plictiseasca, cunoaste-i. Da-le cateva atributii din afara zonei de confort, si cel mai important, nu ii face sa simta ca tineretea lor echivaleaza cu o incredere diminuata in potentialul lor. Nu ii crede mai putin capabili decat alti angajati trecuti de un anumit prag de varsta. Age is just a number.
    Daca nu sunt potriviti pentru rolul lor, cauta sa le gasesti loc pe o pozitie care sa iti aduca si tie dar si lor rezultate, pentru ca rezultatele duc la dezvoltare si la satisfactie. Nu fac cu placere munca, nu au atitudinea potrivita, explica-le ca este atat in detrimentul lor cat si al tau sa continue. Daca se redreseaza curand, tine-i, au potentialul sa creasca. Daca nu, da-le liber sa isi gaseasca locul. Nu ii tine din comoditate sau lene de a cauta pe altcineva…

    Problema cea mai mare este ca sunt multi tineri sau oameni de toate varstele carora nu li se speculeaza potentialul de catre angajatori concomitent cu recunoasterea meritelor lor. Majoritatea angajatorilor nu isi dau interesul sa speculeze investitia in proprii oameni, sau si mai rau, profita de nevoia lor de salariu, ii trateaza ca pe sclavi, nu le dau posibilitati de avansare sau crestere salariala macar odata cu atingerea unor rezultate sau a unei vechimi ce echivaleaza cu loialitatea in acea firma/institutie. Reversul medaliei sunt nepotismele sau tinerea unuor oameni in anumite firme ani la rand fara ca ei sa isi merite cu adevarat locul acolo, ceea ce ii va demoralize pe ceilalti.
    Pe cat sunt uneori de dezamagita de anumite carente ale societatii noastre si ale angajarorilor romani, la fel de dezamagita sunt de individ la scara micro. Sunt atatia tineri care provin din familii cu situatie media spre bunicica (sa nu vorbim de cei cu adevarat indestulati financiar), care nu sunt incurajati sa devina productivi cat mai repede. Graviteaza pana la varste alarmante in jurul parintilor: parca ar rupe cluburile-d doua si apoi ar lenevi pana la 5 dup-amiaza in pat, ba ar lucra in firma lu tati, ba si-ar deschide vreun butic penibil de gentut si pantofior de lux fara a avea experienta de a detine si mangeria un business… Asteapta de la parinti marea cu sarea iar daca cumva se angajeaza undeva printr-o pila bineinteles, pe o pozitie cu mult peste aptitudinile lor, imediat ce nu sunt bagati in seama de colegi sau sefi incep sa se victimizeze, sa isi barfeasca colegii, sa piarda vremea pe social media prefacandu-se ca muncesc samd…

    Multi oameni cu drive, seriosi si hard-working, s-au lovit cativa ani de toate aceste problemes au specimene in incercarile de a descoperi ce vor sa faca si la ce sunt buni, si in loc sa poata creste intr-un domeniu au ajuns la un nivel de neclaritate sau disatisfactie profesionala din care cu greu au iesit (daca au iesit, multi doar s-au plafonat si au ramas in situatii gri, disatisfacatoare) SAU, ca mine, au emigrat si in cativa ani, au lucrat (tot incepand de jos) pe alte meleaguri, si si-au gasit menirea. Este absolut fantastic sa te trezesti in fiecare dimineata cu “chef” de munca, sa ai mereu dorinta sa excelezi in ceea ce faci, sa arati cine esti si ce stii/poti sa faci, sa simti ca esti apreciat si ca munca ta pe care o faci cu placere iti ofera un standard de viata decent, fara grija zilei de maine, sa ai de la cine invata, si la randul tau sa inveti pe un altul skilul tau, sa imprastii drive-ul tau.
    Lucrez intr-o tara unde conlucreaza undeva la 180+ nationalitati si am luat contact cu oameni din absolut toate clasele sociale posibile la locul meu de munca. Mereu m-am mandrit cu locul de unde vin si am fost onesta cu plusurile si minusurile tarii mele, sau ale mele ca persoana. Am muncit cu dedicatie si cu gandul sa excelez in ceea ce fac chiar si atunci cand nu imi era atat de drag jobul in sine, insa am stiut ca este doar un pas pentru a-mi dovedi capabilitatile si a castiga un loc mai sus. Nu m-am asteptat sa mi se dea, am dovedit ca merit locul ala. Am avut noroc de mentori. Am tinut cont de “the bigger picture”.

    răspunde-i
  • Alex
    • 30.03.2015

    Nu stiu ce sa zic legat de Berceni si ce sanse iti ofera… Cred ca daca esti format intr-un anumit fel Berceniul te ajuta mai mult decat un Dorobanti si averea lui taticu… Daca stau sa ma gandesc aveam toate premizele sa ajung la strung in IMGB si dupa somer, in schimb pentru ca am vazut cum e si nu mi-a placut acum am grija de o echipa de vreo 15 oameni dintr-un birou din centrul orasului si nu am de ce sa ma plang.

    Pana la urma cred ca Berceniul ala cu toate tampeniile din el ne-a facut pe destui dintre noi sa luam lumea in piept si sa ne vedem ‘tinta’

    răspunde-i
  • Stefania
    • 29.03.2015

    Esti un fain !! Si mai dai si la altii…

    răspunde-i
  • ralucahippie
    • 27.03.2015

    Sfat de la maica-mea: bai, omul intr-o zi obisnuita 8 ore doarme, 8 ore sta la munca si 8 ore face alte chestii; deci cam jumate din viata ta constienta ti-o petreci la munca; asa ca asigura-te ca faci ceea ce iti place

    răspunde-i
  • Andrei
    • 27.03.2015

    Cat de adevarat, trebuie sa avem taria sa facem schimbari in viata noastra, mai ales in aceste perioade tulbure. Stam prea mult timp in zona noastra de confort si pierdem din vedere lucrurile esentiale…

    răspunde-i
  • Cami G.
    • 25.03.2015

    Ahh, cum a venit articolul asta!?
    Am 45 de ani si am facut politehnica iar mintea mi-era la calatorii. Am schimbat cateva job-uri, am incercat sa ma “reinventez” pe la 40 de ani, fara a tine cont de ceea ce-mi doream, din nou. Acum sunt in “panic mode” pentru ca am un examen luni, la o disciplina in care nu excelez, insa am avut ocazia s-o practic si mi-am zis: hai sa fie si atestata.
    Am facut primii pasi spre domeniul care-mi place (am scris niste articole pentru o agentie mare de turism) – si am fost incantata s-o fac. Am lucrat zile in sir, in timpul liber, la documentare, dar parca a fost o joaca. Mi-a placut! N-am primit bani pentru asta, insa am facut-o cu bucurie. Voi incerca mai mult de atat, in masura timpului, sa ma implic in activitati de voluntariat pentru si cu ei. Nu stiu daca va iesi ceva pe termen lung din asta, dar stiu ca imi va placea la nebunie.
    Niciodata nu este timpul pierdut pentru a o lua de la capat si nu conteaza de cate ori ai luat-o de la zero. Conteaza sa fii deschis si dispus sa descoperi incotro te indruma pasiunea si sa insisti.

    • a
      • 05.11.2016

      exact dna Cami! IMPARTASITI EXPERIENTA DVS DE VIATA, DE CARIERA CU CEI CARE AU NEVOIE DE EA 🙂

    răspunde-i
  • Grig
    • 25.03.2015

    M-a mancat undeva sa ma fac contabil 🙁

    răspunde-i
  • Claudiu C.
    • 25.03.2015

    Multumesc foarte mult pentru postare, dar si pentru melodie caci a setat atmosfera.

    Ai foarte mare dreptate, insa pot spune ca este foarte greu sa stii cu adevarat ce-ti place atunci cand ai 18-21 de ani, asa ca nu este de mirare ca multi asculta de mentori, care de multe ori ajung sa fie parintii lor.
    Eu am avut noroc sa gasesc foarte multe lucruri care-mi plac, dar realitatea este ca nu sunt nici macar acum sigur de ceea ce vreau cu adevarat sa fac, insa nu ma opresc din incercat lucruri noi.
    Cred ca asta este cel mai important, sa-ti urmezi instinctul si sa nu te opresti niciodata din a face asta, pentru ca ceea ce-ti place cu adevarat sa faci acuma poate nu-ti va mai placea peste 10 ani, asa ca atunci trebuie sa gasesti lucrul acela nou.

    Continua sa scrii, continua sa povestesti, continua sa fii uman. Pentru ca tu, Cabral, cred ca la asta te pricepi foarte bine 🙂

    răspunde-i
  • Paul
    • 24.03.2015

    Ok, şi ce rămâne de făcut dacă noi, adolescenţii, în jurul vârstei de 18-19 ani, nu ştim ce vrem să facem, nu ştim ce ne pasionează, nu ştim nimic despre noi înşine şi foarte puţini se arată interesaţi să ne ajute. Într-un fel sau altul, ne aflăm în aceeaşi situaţie ca şi cea prezentată de Lorena. Ajungi la o vârstă, societatea te grăbeşte să-ţi alegi ce vrei să faci mai departe şi te învaţă să te minţi pe tine însuţi, culmea, despre tine însuţi, şi ajungi să trăieşti într-o continuă dezorientare din care nu te învaţă nimeni să ieşi, sau cel puţin cu metodele actuale. În concluzie, ce rămâne de făcut pentru cei care nu ştiu ce vor să facă, nu ştiu unde vor să ajungă, nu se cunosc pe sine?

    • Cabral Ibacka
      • 25.03.2015

      Ce să faci?
      În primul rând să nu mai aștepți ceva din exterior.
      Spui ”puțini se arată interesați să ne ajute”, ”nu te învață nimeni”… de ce ar trebui oamenii să te ajute, societatea să te împingă de la spate?
      Că ar fi frumos? Multe lucruri ar fi frumoase… așa, în general.
      Dar nu te mai aștepta să vină de la alții pentru că cele mai multe șanse sunt să nu vină nimic.
      Ești tu și cu tine. Și-atât.
      Caută în tine, cunoaște-te, descoperă-te… și-apoi ai de unde să începi.
      Dar pentru asta ai nevoie de timp și de dorința de a face asta. Dacă între timp alergi după cai verzi… cu alergarea rămâi.

    răspunde-i
  • Ema
    • 24.03.2015

    Si eu admir tinerii de genul acesta, care au vise, ambitii si pasiuni de gen!:) Sunt o mamica mandra a unuia din acestia, tot mecanic si foarte tanar!:)
    Succes in continuare acestui tanar si celor ca el!:)

    răspunde-i
  • Loading...