Dă-i [play] și citește.
Tristețea nu e ceva străin. Tristețea nu vine din afară, ea e în noi, conținută.
Diferența dintre fericire și tristețe este că așteptăm fericirea tot timpul de undeva de-afară… pe când tristețea iese din noi.
Avem nevoie de motive, de conjuncturi susținute, de lucruri palpabile pentru a fi fericiți.
Avem nevoie de încurajări, de sfaturi, de metodologii, pentru a ajunge la fericire.
Avem nevoie de coaching, de mentorship, de exemple de la alții pentru a atinge fericirea.
Ca să fim fericiți trebuie să facem eforturi.
ca să fim fericiți trebuie să facem eforturi
Pentru tristețe nu ai nevoie decât să lași garda jos. N-ai nevoie, pentru a fi trist, decât de un crâmpei de amintire, de un gând, de o respirație mai lungă ce se transformă în oftat.
Și pe-acolo, prin coșul pieptului, prin oftatul ăla adânc lași să iasă tristețea din tine.
Clar, tristețea nu e ceva străin. Tristețea nu vine din afară, ea e în noi, conținută.
Dar de ce fericirea trebuie să fie ceva străin? De ce n-ar veni și fericirea tot din noi, de ce să nu fie conținută?
De ce avem nevoie de mentorship pentru a fi fericiți… dar pentru a fi triști ne descurcăm de minune și singuri-singurei?
Oare suntem construiți niște triști care au nevoie de motive din afară pentru a fi fericiți…?
Sau e vorba doar de alegere?
De puterea de a îndrepta singur spatele?
Sau de a lupta pentru mai mult… fiind fericit cu ce ai, poate?
Nu știu, te întreb pe tine… ce zici?