Dacă obosim, dacă pur și simplu obosim?

Dă-i un [play] și citește, de-ai timp și chef…

A avut o perioadă în care i-a mers bine. A avut o afacere, a făcut ceva bani, avea o mașină mișto și o casă decentă.

Avea o viață frumoasă, prieteni, câteva relații la care a ținut.

S-a bucurat de tot ce a primit de la viață așa cum a știut. A zâmbit destul, a alergat cu treabă dar a știut să se și distreze.

Apoi afacerea a luat-o la vale. N-a mai mers, pur-și-simplu. S-au terminat banii. N-a găsit să se angajeze undeva unde să-i placă. Probabil nici n-a știut să tragă și să-și facă loc.

N-a mai ieșit în oraș, prietenii au înțeles că nu mai are chef de ei. De fapt… el se simțea prost că nu mai are bani aproape deloc.

A început să se închidă în el. Și să se închidă pe el în casă.

S-a despărțit și de fata cu care era, simțea că o ține în loc.

Apoi s-a dus și casa, a avut niște datorii pe care a ales să le plătească din banii de casă.

S-a mutat la mama lui.

Au trecut doi ani.

Doi ani în care a stat în casă.

N-a jucat jocuri pe calculator. Nici pe Facebook n-a stat, că n-are de pus pe wall poze din week-end-uri frumoase și nici selfie-uri simpatice cu iubita lui.

Pur și simplu a stat în casă.

Ne-am întâlnit din întâmplare la doctor. Inițial nu l-am recunoscut.

Schimbat total, îmbătrânit, consumat.

N-am fost prieteni buni înainte, ne știam așa, cumva la a treia mână.

Și nu știu de ce, nu știu cum… s-a pus pe povestit.

Dintr-o suflare, parcă dintr-o singură frază și-a scos sufletul și l-a pus pe masă.

Nu ca să se vaite, că n-a fost văicăreală sau smiorcăială.

Așa a simțit.

Nu ca să-mi ceară ajutorul, mi-a spus din capul locului că nu acceptă niciun ajutor.

Așa a vrut.

Și-l ascultam și mă gândeam cum viața, așa cum o cunoaștem noi, se poate fractura în orice secundă.

Din varii motive – și nu multe țin de noi – tot ce facem, ce știm și ce ni se întâmplă se poate schimba radical.

Momentul ăla în care, oricât am fi de puternici, oricât de tari ne-am ține, totul se năruie.

Da, da, știu… e lumea celor puternici. Cei slabi sunt lăsați în urmă…

Da, da, știu, nu e momentul să ne smiorcăim, dacă vrem să ne meargă trebuie să îndreptăm spatele și să mergem mai departe cu pași mari.

Și dacă la un moment dat nu mai putem? Dacă… dacă obosim, pur și simplu?

Nu scriu asta pentru un sfat. Nici ca să-l plângem pe om, el e primul care spune că este primul vinovat pentru ce trăiește acum.

Am scris… așa, să ne gândim puțin și la noi, nu numai la ce avem sau ce facem…

 

Comentarii

Lasă un comentariu la acest articol...
  • Catalin Zălog
    publicitate

    Colaborez cu cabral de prin 2014. Îmi place pentru că apreciază serviciile mele.

  • […] Și am văzut asta, complet uimit, la comentariile scrise ieri la Dacă pur și simplu obosim?… […]

    răspunde-i
  • […] Și am văzut asta, complet uimit, la comentariile scrise ieri la Dacă pur și simplu obosim?… […]

    răspunde-i
  • Exact în aceeași situație m-am găsit și eu, more or less. Literlamente, ceea ce se presupunea a fi o viață așa cum mi-am dorit s-a dărâmat într-o fracțiune de secundă, doi ani jumătate mi-am plâns de milă, am rupt prietenii, relații de business… tot. După doi ani de supărare am început să văd și beneficiile acestei căderi, acum am putut face ceea ce îmi doream cu adevărat să fac și exact asta am făcut. De la zero, fără buget și filmat cu telefonul m-am apucat de vlog, mereu mi-am dorit să scriu așa că m-am apucat și de scris. M-am obișnuit să trăiesc la buget și astfel l-am îngropat pe vechiul eu care credea că fără bani mulți nu poți trăi. Este greu, într-adevăr, dar dacă nu lași demonii să te doboare și reușești să te împrietenești cu ei, este posibil ca acea cădere să fi fost un dar sus. O să fie bine, este tot ceea ce trebuie să știi. Mulțam de text, mi-a mers la inimă… numai asnoapte m-am luptat și eu cu niște gânduri, m-a ajutat să le pun pe foaie.Poate că doar de atât are nevoie și prietenul tău… Noroace.

    răspunde-i
  • Diana
    • 12.03.2017

    Bună Cabral,un procent destul de mare,de oameni,cunosc sentimentul acestei persoane,expuse de tine. Eu personal ,odată la câțiva ani,parca dau de o prăpastie ,mi se năruie tot universul creat de mine,indiferent ce include el:relații ,lucruri materiale,job…am ajuns la concluzia ca viața in sine este un șir de,decizii si investiții …ani la rând trăim efectele secundare ale deciziilor luate,si ani la rând tragem “foloasele” investițiilor noastre .Investim timp,energie,bani,in lucruri risipitoare…asta si datorită faptului ca luam uneori decizii la întâmplare ,indiferent ce vizează aceste decizii,noi oamenii suntem Creați cu necesități varii(ex:spirituale),neglijând unele dintre ele,creăm un dezechilibru care ne afectează in timp. Totul este sa ne folosim mintea,pentru a ne reclădi dinnou si dinnou,sa nu renunțam ,trebuie sa avem întotdeauna o speranța vie,sa privim ținta spre ea si,sa ne facem un plan pentru a ne atinge obiectivele…succes tuturor☺️

    răspunde-i
  • Doina
    • 11.03.2017

    Cateodata, obosim…o luam la vale din diverse motive. O luam la vale sufleteste, financiar, social, sau gramada…la vale…E suficient sa vina “o la vale” si toate sa o ia haotic sau controlat ca piesele de domino…la vale…De 21 de ani viata ma trage la vale, eu trag cu toate fortele in directia opusa! De cele mai multe ori reusesc, dar in momentele in care…nu…fortez limitele mele, simt ca nu mai pot… Cad, ma ridic, iar si iar…Marina spune ca trage o tura zdravana de plans…E bine, eu nu mai am lacrimi, nu prea mai pot sa ma racoresc,tragand, plangand… Apoi razand…Dar caut mereu variantele sa ma ridic din valea aia…Ma asteapta o noua provocare majora! Imi pun intrebarea: Voi putea sa trag tare sa ies din valea aia? Sa ne auzim de bune si de bine!

    răspunde-i
  • Marina
    • 11.03.2017

    Dacă uneori obosim , dacă uneori o luăm la vale , dacă uneori căutăm speranțe intr-un suflet zdrențuit …….ei bine atunci ne punem frumos pe bordura in fund si stăm cu căștile în urechi si muzica la maxim , tragem o tura zdravănă de plâns , căutăm gânduri rătăcite în melodii mai vechi sau mai noi !!!!După o tura de descărcare căutăm soluții , respiam adânc și mergem mai departe , oricum nu avem altă variantă .Eu așa fac si am văzut iadul de câteva ori în viață

    răspunde-i
  • vulpea
    • 11.03.2017

    De 31 de ani împart viata cu sotul meu bolnav psihic. Si eu am obosit, nu mai pot lupta cu boala lui, nu mai pot să mă impac cu mine însămi, nu mai vreau să continui asa. Simt că trăiesc o viață care nu-mi apartine, simt că traiesc intr-un infern care nu se mai termină. Imi doresc cu disperare să ies din viata asta! Mi-e dor de mine, vreau să mă regasesc si să traiesc si pt mine. Dar nu mă lasă, ține de mine cu mâinile amândouă, iar eu sunt atât de slabă încât nu pot să mă rup de el si de nebunia lui. Nu am personalitate ! Visez zilnic la clipa in care o să mă eliberez!

    răspunde-i
  • Gabi
    • 10.03.2017

    Viata se poate fractura intr-o secunda. Intr-o clipa ai inchis ochii si totul e vid. Anul trecut intr-o astfel de clipa am pierdut omul langa care avusesem tupeul sa incerc sa imi refac viata dupa 6 ani. SI mai rau, era sa ne pierdem viata si eu si copilul meu. Posibilitatea de a imi pierde puiul a fost socul vietii mele. Cateva luni au trecut ca un cosmar… Acum s-a facut jumatate de an si am o multime de intrebari si neputinti si singuratati si melancolii si urlete retinute in mine… Si doare caci asta a fost a mia palma de la viata…

    răspunde-i
  • Cristina O
    • 10.03.2017

    Vezi tu draga Cabral am ajuns asa vremuri in care nu mai putem comunica decat daca suntem in aceiasi barca sa zic asa,noi oameni avem nevoie sa ne mai punem sufletul pe masa doar atata dar pe masa cui il punem? E trist dar adevarat prietenii nu mai sunt chiar prieteni devin interese si atunci intervine si izolarea cand simti ca pe nimeni nu intereseaza cu adevarat starea ta sau pe cine ar interesa nu.l mai vezi. Eu spun ca obosim atunci cand problemele si necazurile vin una dupa alta si o tot tine asa pana simti ca nu mai poti nu cred ca cineva oboseste de bine . Eu sper ca prietenul tau sa gaseasca motivatia sau ceva ( credinta in bunul Dumnezeu)de care sa se prinda si sa iasa la lumina iar zambetul sa revina nu doar pe buze ci si in privire. Toti obosim si la fel toti avem cate o liana de care sa ne prindem si sa ramanem la suprafata. Sa nu ne fie frica si rusine sa plangem sa urlam si sa vorbim trebuie sa fie cineva langa noi dispus sa ne asculte fara a ne judeca sau a ne da sfaturi doar sa asculte si sa.ti stranga mana sau sa te tina in brate cateva secunde

    răspunde-i
  • Alex
    • 21.02.2017

    Iti spun eu ce faci. Spargi , rupi pana cand iese. Been there, still there… but never give up. Cand ai renuntat … ei au castigat , oricare ar fi ei. Ori tu ori ei. Unul va pica. This is Sparta. :))) 31 de ani, still fucking kicking. Come on let’s make 1 billion . Make it or break si asa traim intr-o simulare asa ca… wtf let’s do it. Peace out.

    răspunde-i
  • Loading...

Acest web site folosește cookie-uri pentru a furniza serviciile și pentru a analiza traficul, detalii.