Sari la conținut

Da, sunt pe lumea asta fel-de-fel de supereroi. Unii îi râd gravitației în nas, alții trag cu raze laser din ochi, unii au puteri din astea nelimitate și ridică trenuri care deraiază… sunt speciali.

Dar nici eu nu sunt mai prejos.

Superputerea mea e că eu car găleți de mortar. Mă rog, pe rând, că am avut acum ceva ani o hernie de disc.

O altă superputere este că fac zidărie. Sigur, nu foarte rapid, că după câteva accidente de moto îmi pocnesc toate încheieturile…

Mai pun și rigips, dublă placare, fixez țevi, montez termopane.

Deci… nu topesc fierul cu laserul din priviri ca Superman.

Eu sunt un supererou din ăsta mai flaușat, așa. Mai de mâna a doua.

Dar măcar nu mă las.

Uite, aici îmbrățișez un perete pe care l-am tencuit anul trecut…

M-au cerut oamenii anul trecut, că cică au nevoie de ajutor.

Și deși pare des că sunt ușor șubred psihic, lucru pe care nu îl contest, mi-am luat ștrampii ăia buni și m-am dus la treabă.

A fost una dintre cele mai frumoase zile, pentru că am simțit că fiecare secundă va ajunge să conteze.

Pentru cine?

Pentru cei 200 de copii defavorizați din Buftea, care se aflau în pericol de a abandona școala (da, ăștia mici de învață în curte în timp ce eu, ca un ninja, îi verific la teme!):

Avem în țara asta frumoasă 1,4 milioane de copii care trăiesc în sărăcie.
Și din cauza sărăciei avem un abandon școlar de 16,4%… suntem una dintre cele mai prăpădite țări din UE la capitolul ăsta.

Așa că orice proiect care reușește să țină copiii în școală este o gură de aer curat. Una mare.

Habitat for Humanity este vinovat* de proiect, iar Penny este sponsorul principal. Au investit pentru copii în proiectul ăsta 120.000 euro până acum.

Sigur, îmi place să fiu unic și special… dar de data asta am fost 1200 de unici și speciali.

1200 de voluntari au muncit pe șantier pentru a duce proiectul la bun sfârșit.

Aici doar câțiva dintre noi…

Și e bine de tot la ce s-a ajuns.

Așa arăta sala asta în timpul șantierului (în șantier pe aici căram rigipsuri și mă plângeam că eu sunt făcut să cânt la harpă…):

Și așa arată acum:

Aici e sala principală de la parter, cum ar fi.

Mai jos este elefantul din încăpere. Care încăpere este biblioteca.

Ăsta este unul dintre pereții pe care i-am tencuit împreună cu colegii voluntari. Drept, frumos, luminos… mă declar mulțumit!

Aici iar camera de studiu de la parter. Cu căprioară și elefant. Pe dragoste.

Nu m-am apucat să fac poze pe genul anunț imobiliar, să vedeți toate încăperile… că nu m-am apucat să vând centrul.

Dar mi se pare incredibil cât de repede (doi ani) și de bine se poate construi așa ceva doar din fonduri private și cu muncă voluntară.

În poza de deasupra se văd câțiva dintre copii la teme. Și se vede și nevoia unui gard. Se va face și el.

Și, sigur, pentru că orice proiect deștept trebuie să se poată dezvolta, clădirea se termină în niște mustăți.

De care se va lega pasarela.

Care va duce către un nou corp.

Dar legat de noul corp… pun poze când merg la muncă acolo! Vii cu mine? :)

*cu Habitat am mai făcut chestii în anii trecuți. Pentru că oamenii sunt harnici și chiar fac diferența!

2 comentarii despre "Cum reușesc eu ocazional să fiu supererou."
  1. Doina

    Am citit, am vazut si mi-au dat lacrimi, de bucurie! Sunteti oameni speciali care isi fac timp in lumea asta nebuna pentru semenii lor.Pentru acei copii care au nevoie de asta. Sentimente si lacrimi de bucurie, m-au navalit si m-au ambitionat sa fac un proiect la care ma gandesc de vreo 3 luni, la care nu am resurese, insa am o dorinta nebuna de a face putin bine! Eu stiu un lucru: Cand iti doresti poti muta muntii din loc! RESPECT oameni frumosi!

    răspunde
  2. Anton

    Foarte frumos , daca nu ne ajutam noi intre noi nu ne ajuta nimeni ! Ma bucur enorm sa vad ca se investeste in viitorul acestei tari. La cat mai multe realizari de genul !

    răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.