Știi, am pornit blogul ăsta în 2007. Da, se fac niște ani. În noiembrie.
Am scris încă de-atunci despre oameni. Despre faptul că – puternic și avântat – cred în oameni. Că am curajul să scriu despre dragoste. Sentimente. Trăiri.
De-atunci blogăreala s-a schimbat. Acum pe treabă e influensăreala, ce-o fi și asta…
De-atunci și până acum am rămas câțiva care încă ne asumăm.
Am rămas câțiva care încă spunem. Atât cât ne duce. Capul.
Bătrânii. Prăfuiții.
Nu ne-am înțeles tot timpul. Chiar și-acum sunt câțiva dintre noi care nu se înghit nici cu lămâie.
Dar suntem, totuși, cam aceiași.
Îl citesc în continuare pe Vali. Are derapajele lui, are aproape la fel de multe defecte ca mine, dar când spune ceva… își asumă.
Trec în continuare pe la Cetin. Spurcat și acru ca o lămâie din aia africană, taie cu vorbele.
Vasilescu e plecat de tot, dar rămâne mișto.
Chirilă e și mai ciudat, parcă, decât pe vremuri. Dar scrie bine. Rar, dar bine.
A lu’ Tache este la fel. De proaspătă, constructivă, pe subiect. Cu toate că se împarte între multe.
Vorbim aceeași limbă? Spune-mi-i pe ceilalți. Cei care-și asumă. Care nu se dau așa cum bate vântul ci au tupeul, nesimțirea, durerea-n cot ca să-și asume ce simt și ce gândesc, fără să încerce să călărească valurile schimbătoare ale trendurilor.
Zi-mi de ăia de-și asumă criticile, de au curajul să fie cine sunt. Ăia puțini… dar mișto.
Ai la dispoziție comentariile. Spune-mi, te rog. Sunt aici.
Colaborez cu cabral de prin 2014. Îmi place pentru că apreciază serviciile mele.