Sari la conținut

Mă uit la noi, așa… și de multe ori mă amuză cum nu vrem să înțelegem lucruri, pentru că e mai ușor să nu înțelegi, decât sâ te conformezi.

Și mă refer la asta de la modul de adresare prin lume și până la interacțiunea pe care o avem în cercurile de prieteni ori la muncă.

E mai ușor să fii din topor. Dai cu pumnul în masă, ridici tonul, latri cei ai de spus… și pleci.
Asta e varianta ușoară. Vine la prima mână. Nu cere niciun efort.

Așa sunt eu!

Așa ești tu pe de o parte. Pe de cealaltă parte sunt ăia proștii. Cei sensibili… vezi, Doamne!
Cei care au crescut la castel, cu botoșei și bonă… și ceai la ora cinci. Și pian în sufragerie! Care se numea living!

Și noi care știm că viața e grea, trăim cu convingerea că ăștia sensibili trebue deranjați. Să le tăbăcim pielea!

Facem asta inclusiv cu copiii. Îi bruscăm și îi punem la punct, le răstim niște ordine și ridicăm tonul des… nu cumva să-i menajăm!

Viața e grea și oamenii ie răi, nu-ți ie niminea prieten, toți vor să te folosească și să-ți ia banii!

Așa că acei copii vor crește cu pumnii ridicați, garda sus, aruncând lovituri din orice motiv și așteptând constant să fie loviți. Hăituiți.

A, că viața e grea… e clar. Că sunt destui cârnați de care să te ferești, iar e clar.
Că nu trăim panseluțe printre panseluți, să ne luăm dreșii ăia roz și să pășim prin viață balerinistic, țop-țop pe poante… este evident.

Dar plecăm de la a fi oameni normali și din cauza pregătirii ăsteia primite de-acasă ajungem să ne credem fiecare Rambo, doar că în episodul lui.

Iar din natură am învățat că apărarea defensivă este foarte eficientă.
Șerpi inofensivi cu culoritul unora foarte veninoși, fluturi care cu aripile desfăcute arată a nush’ ce nație de animal de pradă și multe alte mimetisme din astea care fac – într-o anumită poziție, bibilicile să pară vulturi.

Așa că unde se ajunge?

Fiecare ditre noi mimează câte un șmecher. Câte un bătăuș. Câte un mare interlop omorâtor.
Că dacă mimezi vreun cărturar… s-a dus pe copcă șmecheria. A, scuze… jm3k3rya.

Urmăresc o serie foarte mișto, cu niște actori din ăia șmecheri de la Hollywood.

Ce m-a lovit de la primul bună ziua?

Bunul simț. 

Ai la o masă cei mai talentați / apreciați / bogați / jm3k3ry – spune-le cum vrei tu – actori.

Și ei ce fac? Stau în banca lor, vorbesc pe rând, se apreciază unii pe ceilalți și de la prima și până la ultima frază a discuției se respectă reciproc.

Fără hărmălaie.

Fără vorbit claie peste grămadă.

Fără mă!, bă!, hă!, lă!.

În sfârșit, cam lung preambulul, dacă ai câteva minute dă-i un <play> și uită-te puțin la oamenii ăștia…

5 comentarii despre "Câteva cuvinte despre bun-simț și ștaif"
  1. Adriana

    Cred ca noi avem puțin și în gene. Imi fac autocritica des ,imi spun ca n-am fost o mamă bună pentru ca din cînd în cînd mi-am altoit băiatul. Găsesc scuză ca fiind o mamă singură sa nu dau chix in educație. Acum imi sangereaza inima când mi-aduc aminte și-mi dau seama ca as fi putut și altfel sa o fac. E prea târziu să mă mai lamentez! Dar am greșit!

    răspunde
  2. razvan

    Daca ai stii tu ce greu e pt balerinele alea cu poante, ce muschi trebuie sa aiba si cat de multa durere indura in fiecare ziulica, n-ai mai folosi comparatia asta:))

    răspunde
  3. Ioan Surugiu
    Ioan Surugiu

    Mulțumesc

    răspunde

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.