Pe Soseaua Kisseleff, cum mergi de la Arcul de Triumf spre Casa Presei, pe scuarul din dreapta e o cruce. Acolo a murit un baiat, un motociclist acum ceva timp. A murit in urma unui accident stupid (cum ar putea fi altfel un accident?!). Nu o sa incep sa vorbesc acum de siguranta rutiera, vreau sa ajung altundeva…
Trebuie sa murim pentru a afla ce fel de oameni suntem? Trebuie sa iesim din cursa denumita generic “VIATA” pentru a putea sti cat de mult insemnam pentru ceilalti?
Sunt momente cand ne oprim din mancat, din alergat, din trait, si ne facem calculele, ne punem intrebari, cautam raspunsuri…
Oare eu cum sunt? Dar oare-s un om bun? Dar cum ma vad ceilalti? Oare ceilalti, cei la care tin, ma vad un om la care nu ar putea renunta? Daca mor maine, oare in cat timp ma vor uita?
A trecut ceva timp de la acel accident. Atunci a fost tam-tam-ul de rigoare, televiziuni si articole, apoi noi, ceilalti, am uitat. Cei din familie au ramas insa cu povara, cu lacrimile, cu numarul lui de telefon in memoria telefoanelor lor si cu cu dorul.
Am vazut atunci ca au injghebat un mic altar, au aprins niste lumanari, crestineste. Le-am vazut de mai multe ori, au fost momente seara tarziu cand i-am vazut acolo, jelindu-l. Te infiori, iti faci o cruce si-ti vezi de viata, nu ai cum sa ajuti intr-o situatie ca asta.
Se spune ca timpul le vindeca pe toate si ca oamenii uita. Eram sigur ca dupa cateva saptamani viata ii va lua si pe ei pe sus, vor ajunge la o alta rutina, vor avea din ce in ce mai putin timp si lumanarile aprinse la care ma uit in fiecare seara vor fi din ce in ce mai putine, se vor stinge treptat si vor disparea. Pana la urma ar fi fost normal asa, trebuie sa ne vedem de viata, parca asa suntem invatati, nu?
Bucuresti, tarziu in noapte, -7 grade, ninsoare si viscol. Ma intorceam de la munca pe Kisseleff, pe langa locul de care spuneam. Am incetinit, as fi putut paria ca lumanarile au fost spulberate de vant, ca acea cruce legata cu doua chingi metalice de copacul langa care s-a stins acel suflet e singura si stinghera.
… dar nu, acel om a fost prea bun ca sa-l uite. Se pare ca acel om a insemnat mult prea mult pentru familia lui, pentru prietenii lui. Crucea era acoperita de un strat de gheata, se vedea doar o parte din numele lui, Mihai. Lumanarile erau la locul lor, aprinse, locul era ingrijit…
Ma credeti sau nu, din cauza vantului turbat sau nu, mi s-au umezit ochii. M-a lovit atat de tare si de violent gandul asta incat am fost buimac toata seara: aici a murit un om bun!
Normal, mi-au aparut ca ciupercile intrebarile alea existentiale de care radem atunci cand vorbim de ele cu cei din lumea noastra si am vrut sa scriu inca de aseara dar n-am putut. Am baguit cateva fraze intortocheate cum mi-erau si gandurile si m-am oprit. Scriu acum asta si nici acum nu-mi place pe ce taste mi-alearga degetele dar imi dau seama ca daca nu dau “Publica” nici acum nu-l mai public vreodata.
Am scris randurile astea din admiratie. Nu pentru prietenii lui (dar cred ca si pentru ei) ci pentru Mihai, un om pe care nu l-am cunoscut dar de care vorbesc atat de frumos, prin faptele lor, oamenii care au fost norocosi ca i-au trait alaturi.
Colaborez cu cabral de prin 2014. Îmi place pentru că apreciază serviciile mele.