Sari la conținut

Dă-i un [play] la piesă…

Hi-Res Audio. Avem standarde ce descriu calitatea sunetului să ne punem și-n cap, numai de încă unul parcă nu aveam nevoie.

Totuși, pentru cei care trăiesc cu muzică, așa cum sunt și eu, ideea este interesantă.

Am ascultat câteva sisteme audio de înaltă fidelitate ce au reușit să mă impresioneze cu adevărat.

Unul dintre ele, un sistem alcătuit dintr-un pick-up, două difuzoare și-o putere (o stație de amplificare, zic)… a reușit să mă facă să privesc altfel câteva dintre piesele lui Michael Jackson. Piese pe care le știam pe de rost… au sunat cu totul altfel, și mai bogate, și mai puternice, și mai emoționante pe sistemul ăsta.

Doar că sistemul costă 280.000 de euro. Așa că discuția s-a terminat brusc. Și sec.

Dar cum tehnologia evoluează (aproape) întotdeauna în avantajul nostru, au apărut scule Hi-Res care nu costă cât 14 seturi de rinichi.

Le-am cerut celor de la Sony să testez două dintre jucăriile Hi-Res, căștile MDR-1A și player-ul NWZ-A15.

Ce pot spune din start despre cele două device-uri este că… au niște nume de te ia cu crampe.

– Mi-am luat MDR și NWZ!

– Ailelee… și se mai scapă de așa ceva?

Lăsând asta la o parte… nu-ți dai seama din start că astea două invenții sunt culmea tehnologiei audio.

Adică arată cool, cu materiale plăcute și finisaje foarte bune… dar nu-s rupte din filme SF din alea cu marțieni cu trei capete și un singur picior.

 

Cum sună? Diferența este notabilă. Simți că sună altfel de la primele zece secunde ale piesei.

Dinamica este cu totul alta.

Curățenia sunetului este evidentă… ai impresia că dacă te concentrezi îndeajuns poți asculta câte un instrument pe rând.

Stage-ul este altul. Adică ascultarea te pune la picioarele unei scene, privind în parte fiecare artist.

Primul minus? Nu mai urlă muzica-n difuzoare. Formatul ăsta nu-ți dă timpanele peste cap, nu ai și gălăgie peste muzică. Din cauza asta ai impresia că nivelul sonor este mai mic. Dar asta doar pentru că este frecvența mult mai curată.

Al doilea minus? Dacă nu ai formatul de fișier potrivit… degeaba ai sculele. Adică să nu te aștepți să sune de trei ori mai bine și un fișier MP3 ordinar. Că nu va suna.

Ai nevoie de soluția întreagă de la cap la coadă.

Ai player și căști… ai nevoie și de fișiere Hi-Res.

Unde le găsești ușor?

Un exemplu bun ar fi Tidal*, despre care am scris acum vreo două luni… varianta cu plată.

Legat de preț… sunt produse care se adresează celor care au fixul cu sound-ul de calitate. Am văzut că prețul player-ului se învârte în jurul sumei de 900 de lei, cel al căștilor variază între 800 și 900 de lei.

Mult? Puțin? Depinde ce vrei pentru urechile tale…

*apropo de Tidal, echipa lui Jay Z își recunoaște înfrângerea parțială… execută cu grație un piggyback promovând pe Youtube producția sa de conținut exclusivist. Cea mai recentă poveste fiind colaborarea dintre Beyonce și Nicky Minaj, de unde și poza…

Tidal

6 comentarii despre "Cum e cu Hi-Res Audio în urechi?"
  1. Victor Mihai
    Victor Mihai

    In spate la Cotroceni este un magazin micut. Poti incerca acolo fiio x5 (sau x3 daca x5 nu iti place) cu mai multe tipuri de casti (pt toate buzunarele). Player-ul are si amplificator pentru casti in cazul in care cel de la sony nu poate duce. Oricum, gasesti acolo un mic coltisor de rai pentru audiofili.

    răspunde
  2. Cristi
  3. Morom3t3

    Sa asculti o sarba si pentru mine si sa-mi spui cum se aude. :mrgreen:

    răspunde
  4. Vasile C

    Salut,
    Da, am citit articolul și doresc să-ți supun atenției următoarele:
    Nu știu ce sisteme Hi Fi ai ascultat, cert este că sistemele bune sunt greu de găsit, și asta nu din cauza prețului ci mai degrabă din cauza cererii, ca să nu mai punem în discuție norma Hi Fi.
    De ce a cererii ?, păi e simplu, azi mai peste tot ne întâlnim cu muzica electronică, rar mai vezi interpreți care să aibă în spate formații cu instrumente clasice (scule reci) instrumente ce produc sunetul prin vibrația într-o cavitate rezonantă (sunet natural). Spre deosebire instrumentele electrice (calde, deoarece sunt alimentate cu curent electric) produc sunetul prin amprenta lăsată de vibrația corzilor într-un câmp electromagnetic și acesta, sunetul, de cele mai multe ori este modificat electronic.
    Desigur fiecare instrument are farmecul lui și se pretează mai mult sau mai puțin unui anumit gen muzical, aici intervine măiestria instrumentistului.
    Revenind, aici este diferența, cutia de rezonanță pe lângă faptul că produce sunetul îl și amplifică, o amplificare fidelă (nu doresc să discut aici de calitatea cutiei de rezonanță care este foarte importantă). Vibrația ”sunetul” este redat fidel în procesul interpretativ cu o voluptate și coloristică proprie muzicii naturale și specifice instrumentului (inclusiv zgomotul produs de mișcarea degetelor pe corzi are farmecul lui).
    Instrumentele electronice (ca să nu mai vorbim de cele ce produc muzică) nu au această facilitate, implicit nu redau niciodată sunetul acustic natural, pentru că el nu există sau unde există el este puternic estompat.
    Având clarificate cele de mai sus, haideți să definim ce înseamnă norma Hi Fi, reținând faptul că în esență vorbim de înalta fidelitate. Deci vorbim de o redare de înaltă fidelitate a sunetelor, indiferent că vorbim de cele naturale și/sau sintetice.
    Urechea umană percepe sunete începând de la 16 Hz și până la 18.000 Hz, acuitatea variind de la o persoană la alta, influențată fiind atât de vârsta persoanei cât și de amplitudinea (puterea) sunetului.
    Deci, în esență o sculă Hi Fi trebuie să aibă capacitatea de a reproduce sunete curate (nedistorsionate), naturale și întregi, în spectrul audio începând de la 16 Hz la 18.000 Hz, desigur acest fapt implică ca întregul lanț electroacustic să respecte acest deziderat. De ce în gama 16 ÷ 18.000 Hz ?, pentru că sunt oameni ce pot auzii așa ceva și aceste scule trebuie să satisfacă inclusiv aceste persoane, ce pot fi audio-fili consumatori de muzică simfonică (caracterizată de partituri interpretate cu instrumente reci ce impun un spectru larg de frecvențe și dinamică mare).
    Deoarece muzica electronică (mai comercială) nu acoperă această plajă, nici sculele electronice cerute nu acoperă această plajă (un lucru nu trebuie să fie mai bun decât trebuie). Căutați vă rog pe internet (sau oriunde) boxe a căror răspuns de frecvență să plece din 16 Hz (vă ajut puțin, Magnat Quantum Signature). OK, căutați și amplificatorul cu preamplificatorul, sistemul de corecția cu filtrele specifice, implicit sursa de muzică, toate trebuie să se încadreze în norma de calitate specifică. Dacă o singură componentă din lanț nu se încadrează toate celelalte sunt limitate și vor funcționa în funcție de posibilitatea componentei neconforme.
    Capătul superior al frecvențelor poate produce armonici ce fac muzica mai colorată, însă deși sunt scule ce acoperă 20.000 Hz, sau chiar 75.000 Hz (Magnat Quantum Signature), degeaba, noi nu percepem aceste sunete.
    În altă ordine de idei am văzut ”chiciuri” gen muzică redată pe 5/ 7 sau chiar 9 căi, o dulce poveste comercială. Specialiștii în marketing spun că ”nu s-a inventat un produs atât de prost să nu poată fi vândut”.
    La orice concert veți participa interpreții stau pe scenă (fie un oricare alt loc) și auditorul în fața lor, astfel că sunetul vine dinspre interpreți și este perceput la nivelul celor două urechi (binauricular), de unde și conceptul corect de muzică redată stereofonic.
    Nu văd spectatorii stând în mijloc și interpreții de jur împrejur cântând astfel încât dintr-un difuzor să aud un instrument, din altul un alt instrument și tot așa. Din acest punct de vedere eu nu consider sculele cu mai mult de două căi de redare ca fiind scule de succes pentru audiofili.
    Astea fiind spuse să ne reîntoarcem la HRA (High Resolution Audio).
    Urechea umană percepe sunetele în spectru analog, facilitate satisfăcută de discurile pe vinil, benzile de magnetofon de turație profesională (ca sursă de redare a unui sunet înregistrat, fiecare cu avantajul și dezavantajul lui).
    Tehnica evoluând s-a ajuns în spectru digital, fapt ce prezintă marele dezavantaj al discontinuității ca efect al pragurilor de comutare, având însă avantajul unor scule mult simplificate și miniaturizate, ca efect al folosirii circuitelor digitale (al CIP -urilor dedicate).
    HRA a venit cu un concept foarte simplu, mărirea numărului de basculări de la 16 biți (la CD) la 24 biți (numărul de trepte ce definesc sunetul analog, determină dinamica sunetului) folosind o frecvență de 96 kHz/192 kHz (în a câta parte dintr-o secundă este preluat eșantionul de sunet, afectează gama de frecvențe audio, determină posibilitatea de digitalizare, implicit stocare) a sunetului. Acest nou mod de înregistrare a sunetului permite mărirea dinamicii până la 120 dB, eliminarea zgomotului de bruiaj specific ceasului de conversie, implicit eliminarea distorsiunilor la semnalul de ieșire, fapt ce asigură la reproducere o anvelopă acustică atât de apropiată de cea a sunetului natural încât nu o poți diferenția, satisfăcând astfel percepția de redare analoagă a sunetului specifică urechii.
    Important de subliniat este faptul că actualmente nu există o normă HRA acceptată de toată lumea, implicit sunt mai multe formate utilizate (FLAC / AIFF / WAV).
    Orice format al HRA impune scule performante în cazul audiției colective, lucru ce ține de particularitățile arătate în comentariului meu.
    Treaba se simplifică însă în situația audiției individuale, situație în care găsim prețuri acceptabile la calitate HRA, fapt relatat de Cabral în articolul lui.
    Mulțumesc pentru atenție,
    Cu stimă, Vasile C

    răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.