Sari la conținut

Play. Și citește, de-ai o clipă…

Au trecut anii. Repede, fără să-i simt, s-au dus.

Acum, că știu că sunt parșivi… stau cu ochii pe ei, nu-i mai las să zboare.

Sunt atent la clipe, la momente, la lucrurile mici și inofensive care construiesc, de fapt, viața.

Au trecut anii. Cum au venit… așa s-au și dus.

Dar n-au venit degeaba, mi-au adus prieteni.

Oameni mișto, de ispravă, suflete frumoase.

Prietenii mei. Unii veseli, alții hâtri. Ciufuți sau plăcuți, leneși incurabili sau mici tractorașe muncitoare… oameni cărora le zâmbesc în minte doar și numai când mă gândesc la ei.

Au trecut anii. Și mi-au luat din prieteni.

Unii s-au dus cu trupurile găurite de acele prin care-și injectau mizeriile alea.

Alții au fost pe partea greșită a drumului, în spatele unui volan blestemat.

Câtorva dintre ei le-au ars zilele în clubul ăla blestemat.

Unuia i s-a oprit inima aia mare din piept.

Altul a adormit înainte-vreme, pe fotoliul unde citea.

Pe unul mi l-a furat marea, marea pe care-o iubea atât.

Pe ea mi-a luat-o bătrânețea când eu… eu eram prea mic pentru a ști să fiu lângă ea. Doamne, ce femeie ai acum la tine!

Au trecut anii. Secunde, minute, ore în care am învățat de la voi și – sper – ați învățat și voi de la mine. Drumuri împreună, ore de muncă, bairamuri pline de fum de țigară sau nopți în fața cortului prin cine știe ce vârf de munte.

Știu cât de buni ați fost, fiecare în felul lui, cu mine.

Sper că, așa… măcar în parte, am încercat să vă egalez.

Au trecut anii. Da, au trecut, dar eu nu v-am uitat.

Când beau un pahar… îl beți cu mine.

Când ajung într-un loc ce e legat de voi, îl vedeți cu mine.

Când ascult o piesă… dansăm împreună, cu amintirile săltând în jurul nostru.

Când fumez o țigară și nu mă uită vremea cu telefonul în mână… o fumez cu voi.

M-a speriat dimineața asta. M-am trezit cu ecranul telefonului arătându-mi un update Biziday: incendiu la Bamboo. Nu mai am decât câțiva prieteni de care să știu că merg la Bamboo. Dar am câțiva prieteni care lucrează acolo. Se învârtea camera cu mine când m-am pus pe telefoane și mesaje. Sunt bine, slavă Domnului!

Dar sperietura tot cu mine e.

Simt iar, mai presant ca niciodată, cum au trecut anii.

Dar nu v-am uitat. Sunteți tot aici, cu mine, cu noi. Amintiri ce nu vor putea fi șterse de ani ne leagă prea strâns.

Da, la cum vă știu, pentru literele astea de le scriu acum m-ați lua la mișto câteva luni.

Da, la cum îi știu… mulți dintre cei care citesc ce scriu acum mă vor lua ei la mișto.

Nici nu contează, însă.

Vă scriu acum atât doar pentru ce-am zis mai sus: noi, ăștia de încă suntem pe-aici, nu v-am uitat.

Maria, Alex, Eduard, Bari, Teodora, Ionuț, Oana, Cristian, Marian, George, George, Silvian, Florin și Florina, Matei, Cătălin.

17 comentarii despre "Pentru cei care n-au plecat niciodată"
  1. Sorina

    Florin.
    Petre.
    Cristi.

    răspunde
  2. Valentin Bosioc
  3. Marian Begulescu
    Marian Begulescu

    Alex, Marius, Lelia.

    răspunde
  4. Cristian Selaru
    Cristian Selaru

    Felicia.

    răspunde
  5. Bubu

    trist și dureros

    răspunde
  6. Ioana

    Anisoara, Costel, Otilia, Florin, Aura.

    răspunde
  7. Gabone

    Sunt multe lacrimi ce au curs și încă vor mai curge.
    Important este sa iubim tot ceea ce ne înconjoară necondiționat, sa ne bucuram de prezent.
    Cat despre tine….fratele meu ALB
    Ramai așa cum ești.
    Un suflet bun și cald
    Te îmbrățișez și sunt aici oricând ai nevoie de mine.
    Gabone.

    răspunde
  8. Marcela

    Frati-miu și tata

    răspunde
  9. Andreea

    Savita
    Radu
    Elena

    răspunde
  10. Pingback: Articole interesante de citit pe bloguri #36 | Iote Blog

  11. Doina

    Nu am deschis in acea dimineata tv-ul…ca vedem ce s-a intamplat in Bamboo…Am citit de la postarea ta de pe FB. Pret de cateva secunde m-a luat un tremurat de teama, amestecata cu neputinta, cu sentimente greu de descris, o frica de ceva nevazut…Apoi mi-am facut curaj si am deschis tv-ul. Am tras aer adanc in piep si am aflat ca nu murise nimeni, insa erau internati in spital tineri sau poate nu numai…Nu am prieteni care sa fecventeze clubul acesta, dar nu asta e important. Acolo se duc tineri sa se distreze. Chiar daca nu ii cunosc, sunt oameni si eu sunt om la randul meu. Imi pasa cand se intampla ceva rau si celor pe care nu ii cunosc! Nu pot sa raman indiferenta daca nu cunosc personal…Nu pot accepta nici macar ca se intampla iar…si iar…si Atat!!!

    răspunde
  12. Ana Vasilescu
  13. andreeaw

    după ce-am trăit acum un an, o noapte de coșmar, deși eu n-am fost acolo, la fața locului, a spune că te înțeleg e prea puțin. am trăit din nou cu spaimă și am rezonat din nou cu cei de acolo. am cătat înfrigurată informații despre răniți. Ajunsă în cartier după o lansare de carte, am văzut mașini de pompieri, ambulanțe și poliție (imediat după metrou Apărătorii Patriei, spre școală, spre Kaufland). Am înlemnit. Mi-am scos căștile de pe urechi și am întrebat doi salvatori ce s-a întâmplat. Din mimica lor am înțeles nu doar că situația era sub control, dar că n-a fost mare lucru. Am căutat pe net și am găsit că au ars 4 case, circa 200 metri pătrați de construcție, dar fără victime și am răsuflat ușurată. Am numărat 4 cisterne ale pompierilor pe o singură stradă și s-au desfășurat pe două străzi paralele, ca să stingă focul din două părți. Să le mulțumim? Da, sigur, dar mi se pare prea puțin pentru ceea ce fac pentru noi. Să nu uităm că sunt și ei oameni. În ultima vreme focul mă sperie și este o teamă pe care nimeni și nimic vreodată nu mi-o va putea alina. Nu de la Colectiv încoace.

    răspunde
    • doina

      Impresionant !
      Sunt inimi ale caror lacrimi,cand nu mai incap,se revarsa in cuvinte simple,curate,ca si simtamintele…

  14. alina

    Stefan. Violeta. Costica. Dumitru. Oara. Stana. Nicu. Sotia Colonelului. Doru.

    răspunde
  15. Eugen Stănescu
    Eugen Stănescu

    Nu ai cum să uiți pe cineva drag… Chiar dacă spunem că au plecat dintre noi ei sunt aici cu noi și în noi. Numai simplul fapt că vorbim despre ei, că ne amintim fiecare întâmplare, fiecare gest, fiecare loc în care am fost împreună… Cât de greu este… Și cât ai vrea să fie din nou lângă tine, cu bunele și relele lui, dar să fie. Se pare că în viață prețuiești doar ce nu ai și ce nu mai ai. Ar trebui să învățăm odată să prețuim și ce avem…

    răspunde
  16. Pingback: Nu, mamă, nu fac politică.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *