Cum il faci pe Dumnezeu sa rada?
publicat @ 29 March 2010 in categoria > pentru copii
Taguri: > concursuri..., concurs Ursus, drumul tau, povesti de viata
Ii povestesti planurile tale…
Am mai vorbit pe-aici despre vise si visuri. Eu am zis, voi ati zis, dar tot timpul am teoretizat si n-am vorbit pe curat. Ramanand putin pe partea teoretica… stim cu totii ca planurile initiale, sau chiar si cele on-the-go sunt niste trepte orientative pentru ce ne-am dori noi de la viata. Noi stim ca, de fapt, o parte din decizie este a noastra, o parte vine cadou.
Si-atunci de ce sa-ti faci planuri?! De ce sa-ti bati capul?! Te lasi frumusel dus de val, incolo si incoace, si la un moment dat se-aseaza viata asa cum, oricum, s-ar fi asezat.
Bine. Da’ daca nu e asa? Ce te faci? Daca te prinzi la un moment dat ca ai fi putut face ceva, ca ti-ai fi putut influenta destinul, ca ai fi putut face in asa fel incat sa ti se intample si ce vroiai tu?
Care-i varianta cea mai buna? Faci planuri (ce au sanse maricele sa fie incalcate), sau te lasi in voia sortii?
Eu va spun ce-am facut eu (nu ca m-as considera vreun exemplu): planuri. Nu multe, nu putine, dar le-am facut. Si am incercat sa le urmez. Si de fiecare data cand ceva s-a schimbat, mi-am modificat si eu visul, dar n-am uitat ce mi-am propus in trecut.
Eu vroiam sa ma fac sofer de ambulanta. Stiu, suna mai bine aviator, medic, presedinte… dar eu asta vroiam. Probabil ca daca iubeam mai mult scoala as fi vrut sa ma fac medic… dar avand plan-ansamblul in fata ca atare am calculat sansele si-am zis… salvez lumea, in felul meu! In timp mi s-au mai modificat asteptarile, dorintele, planurile… insa n-am uitat de soferul de ambulanta care zace in mine. In vara asta cred ca se va intampla…
Si pana la urma asta cred eu ca inseamna viata: sa-ti faci temele, sa-ti alegi un drum, si sa mergi pe el. Poate va intrebati ce m-a apucat sa vorbesc despre planuri, drumuri si linii de viata fix lunea asta, cand avem cu totii chef… deloc!
Tema este propusa de Ursus, care te invita pe www.drumultau.ro pentru a te lasa sa-ti arati visele intregii lumi (bine, cei care trec prin fata pe la Unirea si vad toate povestile proiectate pe mash-ul enorm de-acolo nu inseamna intreaga lume dar sunt, totusi, multi), si daca tot s-au pornit mai multi pe subiectul asta m-am gandit sa dezvolt si eu. Daca esti mai activ acolo, poti povesti si pe Facebook.
Intre timp… eu te provoc! Daca ai o poveste frumoasa, daca poti sa-ti descrii drumul tau printr-un comentariu la acest post, in 200 de cuvinte (maxim, vorbaretilor!), eu te hidratez cu un picior de navete de Ursus la fel de inalt ca si tine! Conditii de participare la concurs: peste 18 ani si sub 2,5m inaltime!
artemis07
publicat @22:39 29 March 2010
Buna tuturor! E prima ora cand postez desi de aprope un an “fac trafic”. Pentru mine e de ajuns doar sa citesc.
))
)))
In urmatoarele randuri veti vedea de ce postez
Nu am avut vreun vis cand eram mica. Lumea ma intrebam ce vroiam sa fiu cand cres mare iar eu habar nu aveam. Raspundeam cu raspunsul standard: doctorita!
Prin adolescenta mi-a trecut un prin cap ca mi_ar place sa scriu dar mi_am dat seama ca nu am rabdare prea multa.
Mai tarziu( dupa 20 de ani)am decis ca orice vis as avea trebuie sa fie realizabil si sa nu fie material.Cred ca un vis cu adevarat trebuie sa-l simti din fiecare molecula a ta si nu doar din contexe sociale sau alte motive “induse”
Asa ca in fiecare dimineata ma rog la Dumnezeu pentru doua lucruri mai importante:
-sa-i fie bine acolo sus sufletului mamei mele(aici ar fi mult de povestit despre temerile mele)
-sa-i fie bine personei iubite si familiei mele.
Stiu ca nu sunt perfecta si incerct in fiecare zi sa-l fac fericit pe cel de langa mine.
Maine e ziua lui si dc nu ma calific la bere, poate I’ll inviti la unul din evenimentele auto la care paticipi. E un pasionat ca si tine cred
VMC( va multumesc ptr citit)
T
publicat @22:57 29 March 2010
Drumul meu!? Drumul meu a inceput la 20 de ani cand abandonam facultatea din lipsa banilor. Moment in care m-am decis si mai mult de atat mi-ai sugerat ca facultatea respectiva nu ma inavata nimic practic, ca e o pierdere de timp, ca eu pot mai mult, pot sa fac afaceri, niste ganduri de pustan care nu avea mare experienta de viata(nu ca as avea acum). Uite asa am ajuns sa lucrez intr-o companie in domeniul care imi place (telecom), plecaind de la un salariu mizer si incepind sa fac orice de la dat cu matura pe terase de bloc pana la carat betoane. Usor, usor, fara un plan viabil doar cu gandul sa invat tot ce se poate in domeniul respectiv ca intr-un final sa ma privatizez. Partea interensata incepe de aici incolo din simplu motiv ca de cand ajungi sa ai un salariu totodata ai mai multe datorii ca atunci cand nu aveai niciun venit si uite asa usor, usor, intri intr-un cerc vicios din care cu greu mai iesi, cu forte proprii. Cand ti se mai da si un telefon si o masina de servici pe mana si tu ca hapsinul incepi sa profiti de beneficiile astea te ingropi mai rau si uite asa te abati de la drumul tau mai ales cand faci un accident beat si trebuie sa dai banii inapoi pe masina facuta praf incet incet te legi de glie.Apar problemele in viata personala cnad iubirea vietii iti da papucii aia roz, cand unul din parinti e pe patul de spital, cand singurul venit viabil al familiei e al tau, cand incepi sa mostenesti numai datorii si cand mai iei o gura de ooxigen imediat mai primesti una dupa ceafa ca nu cumva sa uiti situatia in care te afli. Dumul in viata, Ha! in afara de faptul ca am ajuns sa ocup o pozitie importanta in companie cu multe responsabilitati urmate de multe dureri de cap si noti nedormite, incep sa ma gandesc daca merita toate planurile astea, sa ajungi intr-o alta tara cu proiectul, departe de familie, cu tatal pe patul de spital, cu doarul familiei, prietenilor, tuturor persoanelor dragi pentru ce? Doar pentru un respect fals si pentru un pumn de bani…Cu toate ca am fost purtat ca intr-un carusel un ultimii ani de planurile mele, “bine puse la punct”, sper, ca la sfarsit cand trag linie sa fii meritat alegerea facuta. Cred ca sunt 1000 de cuvinte.
adi
publicat @11:43 30 March 2010
hahhahah…
tu trebuie sa fii un om tare interesant…
geo
publicat @15:41 30 March 2010
oauuuu…
pacat ca ai uitat de TINE
Cioranitza
publicat @23:32 29 March 2010
Cand eram mica visam sau inca dinainte de a exista chiar si in acea forma mica
visam sa devin fix ceea ce sunt si ceea ce stiu ca voi deveni cu fiecare clipa care trece, cu fiecare lacrima si cu fiecare zambet. Cand eram mica visam sa ma pot bucura de fiecare varsta si de fiecare aroma a vietii asa cum arareori vedeam oameni in jurul meu facand-o. Cand eram mica visam sa nu ma las inraita de viata, sa-mi ascult si sa-mi pretuiesc cel mai mult sufletul pentru ca am stiut de niciunde ca daca el e fericit atunci painea cu ceapa are un gust al dracului de bun! Cand eram mica si ma cresteau bunicii ii spuneam mamei sa ma ia la ea ca mananc si eu din ce mananca ea sau nu mancam nimic, dar SUNT CU EA! Cand eram mica am inteles ca intotdeauna avem cel putin 2 alegeri si ca atunci cand nu vedem decat una mai bine nu alegem nimic pentru ca e clar “o eroare in sistem”;)Sunt mica in fiecare zi si tind spre a fi mare in fiecare suflet pe care il ating voit sau nu.
Semneaza cu sufletul,
Fata careia i se indeplinesc toate visele
Mihai S.
publicat @23:58 29 March 2010
Imi aduc aminte de o intamplare foarte haioasa si la care mi-a zburat gandul imediat ce am citit post-ul tau. La sfarsitul clasei I, invatatoarea ne-a pus sa desenam ceva si sa scriem pe o foaie ce vrem sa devenim cand vom fi mari. Toti baietii din clasa au scris “politist”, cu exceptia unuia … colegul meu de banca. El vroia sa devina aviator. Pentru chestia asta a fost tinta glumelor noastra pana prin clasa a 8-a. Bineinteles, niciunul nu a ajuns politist … unii au plecat prin strainatate, altii si-au terminat facultatile si s-au angajat la diferite firme … insa Bobby oarecum si-a indeplinit visul … a facut scoala de stewarzi si acum zboara prin toata lumea. Promit sa beau naveta cu el si restul colegilor
Kara
publicat @00:04 30 March 2010
Salut! “Eu vreau sa fiu parasutist!”- asa ziceam prin generala. De prin liceu am inceput sa cochetez cu calculatoarele, si acum am ajuns la facultate sunt la informatica, ultimul an,in Constanta. Am ajuns aici, pentru ca am zis ca eu calculatoare vreau sa fac, vreau sa invat, vreau de acum incolo.
Si pentru ca asta imi place am inceput sa si profezez pe cont propriu, adica imi urmez visul, fac ce imi place, calculatoare si castig si ceva bani din asta. O parte din visul meu s-a indeplinit, mai departe vreau sa am cea mai cunoscuta si prospera firma ce ofera solutii complete de IT. Service, vanzare, Consultanta Gratuita pentru oricine nu se pricepe la calculatoare dar are nevoie de ele, si programare.
Stiu ca nu e usor, dar le voi lua treptat, intai cu service-ul. Pentru ca am simtit nevoia sa le ofer si celorlalti cate ceva din ce stiu eu, am facut un site, unde le scriu celor ce vor sa isi intretina laptopul dar nu numai, pentru a nu mai fi nevoie sa dea bani pentru niste lucruri foarte simple. Siteul e in semnatura.
Cat despre visul meu de a fi parasutist, il voi realiza in paralel cu actualul meu vis si scop. Sa ii ajut pe cei ce au nevoie de mine.
Multumesc si noroc tuturor in indeplnirea viselor!!!
d3nisa
publicat @00:42 30 March 2010
Numele meu de familie este Bere, in consecinta am parte de muuuulta, asa la ordinea zilei vreau sa zic. Ironia face ca nu ma dau in vant dupa bere (poate fi si din cauza eternelor bancuri pe seama mea
)
, dar visele…eh visele…cineva zicea “inainte ca ceva sa devina realitate trebuie sa fie vis”.
)
)
Pana in momentul de fata am avut un parcurs laudabil in viata, (zic eu cu modestie)
La 5 ani o intrebam pe mama “cat de groasa e cartea pe care tre’ sa o invat ca sa fiu doctorita? Mama imi arata cu mana, sa zic vreo 7 cm reprezentand grosimea cartii. Eu…stupefiata, vaiii, nuuuu, e prea mult, eu nici nu stiu sa citesc:)) Presupun ca eram funny ca mama si acum se indoaie de ras cand imi povestete ce fata faceam. Bineinteles ca am repetat faza de cateva ori, probabil ma gandeam ca s-a razgandit sau ceva
Pe la 7 ani, din vina bunicii si a unor procese in familie (care mai exista si azi) am zis ca ma fac avocat. Nu mi-a iesit nici asta.
Am prins in schimb jocul si mirajul limbilor straine, parcurs pe care il urmaresc si azi, zic eu cu un relativ succes.
Insa, ceea ce am reusit, si reusesc fara sa imi propun intr-un fel anume, este sa aduc zambete pe fetele oamenilor, incepand cu managerul meu, cu colegii de birou, de master, etc., prin bancuri, faze amuzante, ce mai aud si eu prin targ, replici. Asta e unul din lucrurile pe care le pot face bine si de care sunt extrem de mandra.
Pentru viitor, am un alt bagaj de vise, de planuri si de sperante, aproximativ structurate (imprevizibilul are locul lui, bineinteles). Sunt mai mult ca sigura ca nu le voi implini pe toate, dar in concediu siguuur ajung anul asta (asta am zis si acum 2 ani)
Va salut umanilor, si sa dea Dumnezeu sa avem timp si sanatate sa putem primi ceea ce avem de primit de la El (asa aleatoriu cum ni le da, bune si rele)
cristian popescu
publicat @01:35 30 March 2010
Cand eram mic aveam tot felul de visuri, printre care acela de a face desene animate pentru copii. Intre timp am crescut si am decis ca vreau sa-mi dedic absolut tot restul vietii mele pentru a ridica vibratia energetica pozitiva a constiintei globale.
Si pot face asta cu pasi marunti, ajutat si de altii, plecand de la a ma dezvolta cat mai mult pe mine ca om, pana la a ajunge sa transmit aceste stari si mesaje tuturor celor care vor sa le asculte.
Vreau sa fac parte din cei care aprind o lumina in campul intunecat, pe care il consideram drept tipar de viata.
Pentru a ne continua procesul evolutiv, este nevoie de altfel de gandire, alte conceptii, alte idei. Ceea ce a functionat pana acum, este supus oricand schimbarii.
Garantia perfecta a regretelor este de a nu fi facut in viata ceea ce inima te-a indemnat, indiferent daca ai reusit sau nu. Mai bine sa regreti ca ai incercat, decat sa regreti ca nu ai avut curaj sa iti materializezi dorintele.
Si la toate aceste adaug o doza incomensurabila de pasiune, care este catalizatorul perfect. Daca nu voi face cat mai mult bine in aceasta viata, voi fi trait cu adevarat degeaba…
grasuneii
publicat @02:29 30 March 2010
Când aveam 2-3 ani voiam să fiu popă ofiţer. Când m’am mărit, pe la vreo 5 ani, voiam gunioer. Trecem peste scoală generală şi liceu, când îmi doream să fac de toate: psihologie, politehnică-energetică, ştiinţe politice, limbi străine(spaniolă-arabă), istorie, turism. Acum sunt student la geografie-mediu şi vreau după asta la garda de mediu. Momentan vreau să fac bani din blogul pe care îl administrez.
Ana
publicat @09:44 30 March 2010
Cand eram mica de tot singurul meu vis era sa ma inchida cineva intr-o camera plina cu mancare, deh eram obeza. Dupa ce am mai crescut putin si mi-a mai scazut apetitul, am avut o revelatie:”Eu trebuie sa fiu astronaut” mi-am zis si am inceput sa ma informez cum as putea sa devin asa ceva. Pe la 10 ani, dupa ce deja impartasisem tuturor visul meu, tata mi-a spus ca nu pot fi astronaut daca am plombe, pentru ca in spatiu ele ies din gura, asa ca am renuntat. Nu am mai avut pasiuni dupa aceea, am trecut prin generala si prin liceu ca o rama. Vroiam, dupa ce terminam liceul sa ma angajez, sa-mi castig singura painea, sa fiu pe picioarele mele. Mama insa, era de parere ca trebuie sa merg la facultate, asa ca evident am mers la facultate. Atunci imi aduc aminte ca prietenul meu din acel moment mi-a spus ca nu as putea sa iau niciodata bursa, asa ca m-am pus cu burta pe carte si am luat in toti anii bursa. Apoi m-am angajat, nu era ceea ce-mi doream, imi lipsea ceva. Incepusem sa visez sa-mi fac o familie ca toto omul….Acum..sunt agent de turism, m-am maritat si sunt insarcinata. mai am cateva lucruri de obtinut de la viata si sunt sigura ca o sa reusesc. Oricine poate face orice, daca isi doreste cu adevarat. Te pup!
Alex A
publicat @16:06 31 March 2010
superb! felicitari…sa inteleg ca nici eu nu ma calific pentru astronaut
pacat
complicat
publicat @11:01 30 March 2010
frumos post. nu as putea spune aici ce imi doream sa fiu cand ma fac mare. cam ce vroiau toti. plus sa gasesc o persoana care sa ma iubeasca asa cum sunt. visul s-a indeplinit dar tot nu sunt multumit. cred ca e bine sa te lasi dus de val ca oricum nu se intampla ce doresti.
VVV
publicat @13:30 30 March 2010
Pe cand eram inca prescolara,imi doaream din tot sufletul sa devin cantareata.Aveam impresia ca sunt talentata,am miscari scenice formidabile,si ca Marcel Pavel e mic copil pe langa mine.Toate astea pana cand am sustinut un mic concert in fata tuturor rudelor,iar ele au inceput sa rada in hohote.Deh,oameni insensibili,fara ureche muzicala.Dupa faza asta,m-am reorientat catre modeling.Credeam ca am stil,mers de catwalk,frumusetea si atitudinea potrivita.Si acum cred la fel,insa lucrurile superficiale ma depasesc intrutotul.Acum imi doresc foarte mult sa devin ghid turistic,fapt pentru care incerc din rasputeri sa invat cat mai multe limbi straine (peste 5),destinatii turistice si istoria acestora.
Ps:Daca voi castiga,si vreau foarte mult acest lucru,ii voi face berea cadou tatalui meu pentru ca luna viitoare implineste 45 de ani si asta il va face extrem de fericit.
George
publicat @13:45 30 March 2010
La 7 ani, visam doar o camera unde sa am o tava cu copane la cupor, si inca una cu prajitura de casa numita “negresa” si un joc pe calculator. Asta era visul meu.
La 18 ani, cu baietii la coltul strazii, mi-am propus ca la 35 de ani sa am casa frumoasa, masina tare si bani multi.
La 3o de ani, am casa, masina, job bun (cat o mai fi), un copil perfect, o iubita superba, bani in buzunar si ca orice roman ieri eram nemultumit.
Azi dimineata doctorii mi-au spus ca mama are cancer la colon.
Acum 30 de minute, dupa analize, mi-au spus ca e doar un chist, langa colon, si ca se rezolva usor.
Dumnezeu mi-a zambit. Si mi-a spus. Take it easy, mai bine gandeste-te ce iti doresti la 40 de ani.
adina
publicat @23:16 31 March 2010
cred ca Dumnezeu ti-a zis “insoara-te”
)
geo
publicat @15:50 30 March 2010
eu cand eram mica imi doream foarte mult sa ma fac politista – ca de posturile de doctorita erau cam ocupate – dar ca sa vezi ironia ca in clasa a 12-a imi veni sa ma fac medic legist – mi-a trecut si asa repede cand am vazut ca am picat cu brio examenul la medicina(era linia trasa deasupra mea) – si ajusei sa studiez litere – dupa primul an mi-am dat seama ca pot sa fac fata unui job full time si unei facultati la zi si ma mai inscrisei si la a doua facultate (marketing) ca de imi doaream si am masina de serviciu si sa ma imbrac elegant si pe tocuri.
si daca ma faceam politista sigur as fi fost la circulatie 
)
eh nu ajunsei inca directoreasa de mkt pe nicaeri dar nici nu imi doresc pt ca am invatat ca adevaratele valori nu stau numai in realizarea profesionala si am incercat sa ma concentrez asupra lucrurilor care imi plac si ma fac sa fiu fericita. asta e cel mai important
alexandra
publicat @16:43 30 March 2010
Buna…cand eram mica vroiam sa ma fac gunoiera. Motivul? sa gasesc bani pe jos sa-mi ajut familia. Familia care mereu mi-a fost alaturi, care mi-a oferit dragoste si liniste, care a incercat sa ma priveze de problemele financiare…dar de care eu stiam. Intr-un final…lucrez in strainatate, pt a face bani. Sunt multumita de absolut tot. Imi ajut familia…si NU cu bani gasiti pe jos…ci cu bani munciti. Dar sunt banii cei mai bine chelñtuiti din viata mea. Sunt mandra ca mi-am realizat visul asta….mai am destule, dar incet incet le voi realiza.
Cabral…te imbratisez cu drag…de departe
veveritza
publicat @19:35 30 March 2010
Am vrut intotdeauna sa devin educatoare. In clasa a opta, mama a hotarat pentru mine: liceul sanitar. Eram prea bleaga sa-mi sustin dorintele, dealtfel niciodata n-am fost convingatoare in fata parintilor mei, si-am facut sanitarul. Au trecut anii… acum lucrez la o companie care produce medicamente, insa visul inca mi-a ramas adanc impregnat in creier. Posibil sa nu fi fost cea mai fericita alegere pentru mine, insa daca nu-ti urmezi visul, iti ramane undeva neatinsa steaua ta, te gandesti mereu ca poate ar fi fost cea mai potrivita meserie pentru tine.
Acum cateva zile chiar ma gandeam ca am facut modulul de pedagogie, ce-ar fi ca pe la 40 de ani sa imi incarc bateriile cu 20 de copilasi veseli si liberi de orice prejudecati?…
adriana
publicat @20:52 30 March 2010
Buna Cabral!
Eu nu am avut multe visuri,dar cele care le-am avut s-au realizat.Cind eram cu primul barbat si traiam cu parintii lui in Berceni intr-un apartament cu doua camere,visam sa am casa mea sa pot tine curat cum voiam eu si hirca de baba sa nu si mai bage nasul in lucruril mele.Visam sa am o camera pentru copilul meu sa nu mai doarma saracutul in bucatarie cu gindacii.Mai tirziu visam ca barbatul pe care il iubeam sa nu mai bea si sa nu ma mai bata.Ei,bine am divortat si am avut casa mea prin ajutorul parintilor mei;Apoi,visam sa pot face un rost baiatului ca atit imi mai ramasese din toata iubirea de la 23 de ani.Ei,bine visul s-a realizat;Si nu in Romania ,ci aici in Franta.Si eu acum am trei case nu una,barbatul cu care sunt nu bea si nu ma bate.Iar baiatul a studiat aici si are afacerea lui.Deci,nici un vis nu e nerealizabil!
CorinaS
publicat @22:54 30 March 2010
Eu am sa copii doar niste randuri scrise mai demult…Tot de catre mine, bineinteles!
Usile din viata ta ( a mea in cazul asta )
Te trezesti intr-o zi fara curaj si fara sa stii de unde ai aparut, asezata pe un prag in fata unei usi. Stai rezemata cu spatele si ti-e teama sa privesti de e deschisa. Privesti in urma dar nu stii incotro te-ai putea intoarce. Lipesti pumnul de lemnul rece si bati usor, pe pipaite, in speranta ca nimeni nu te-a auzit sa-ti deschida. Astepti…
Incepi sa te gandesti daca locul tau este aici, daca nu cumva ai ratacit drumul si ar fi o adevarata catastrofa sa intri pe usa gresita. Palpitatii, tremuri usor nestiind ce sa faci…Te cauti prin buzunare dupa indicii dar privindu-te iti dai seama ca esti goala. Ca nu ai luat niciun raspuns cu tine, mai grav chiar, nu ai macar o intrebare sa adresezi.
Te ghemuiesti printre oftaturi si te simti pierduta, ai dori de undeva din pamant sa-si faca aparitia o mana care sa te ridice iar o voce sa te indemne catre calea corecta. Privesti peste umar, dar usa nu vrea nici macar a se intredeschide…
Incepi sa-ti aduni gandurile dar oricat ai repeta, suma ramane zero.
Un scartait te trezeste si cu zambet larg te grabesti sa intri pe usa acum deschisa pentru tine. Spatiul ti se pare mult prea mic pentru a-ti putea face loc sa treci dincolo de ea si incepi sa te sufoci. Senzatie de claustrofobie, privesti inapoi pentru a te salva de teama inaintarii catre necunoscut dar in urma ta usa ramane ferecata si nu-ti ramane decat sa mai faci cativa pasi inainte…
Cu fiecare pas inaintat incepi sa prinzi curaj si sa explorezi cate o noua usa ce apare dupa fiecare colt. La una ciocani, la alta intri cu curaj iar altele au scrijelit pe ele un ”bun venit”. Incepi sa scapi de vraja incertitudinii si sa te acomodezi cu labirintul usilor din viata ta traind totul ca pe o aventura…
Intr-o zi te asezi voluntar pe prag in fata unei usi si cauti cheia potrivita pentru a inchide labirintul. Alegi ca aceasta usa sa ramana ultima de care sa mai treci si indiferent ca nu stii ce te asteapta dincolo de ea ai curajul sa pasesti. De data asta, cautand in suflet afli ca ai adunat comori, iar suma este infinita…
Candy Max
publicat @00:21 31 March 2010
Am crescut cu povestile tatei (ofiter in politie, ofiterul cu cele mai multe persoane arestate de cativa ani buni) despre hotii de animale prinsi, despre cum descoperea autorii furturilor din locuinte. Inevitabil mi-am dorit sa ajung si eu ca tatal meu.
In clasa a 12-a am invatat doar la gramatica, istorie si engleza pt a lua la Academia de Politie. Din nefericire am cazut BAC-ul la fizica si a cazut faza cu Academia. Am zis sa dau la subofiteri la Campina, sa mai spal din rusinea familiei insa acolo nu am facu incalzirea si ca urmare am facut entorsa la proba de viteza si nu am mai putut sustine celelate probe. M-am dus la facultatea de istorie, ca doar invatasem istoria in clasa a 12-a pt Academie si incepuse sa-mi placa tare. Dar dupa un semestru am constientizat ca daca as termina facultatea as ajunge fie profesor, fie arheolog, fie muzeograf, fie bibliotecar si niciuna din aceste meserii nu m-ar satisfacut.
Asa ca m-am retras de la Istorie si in anul urmator am dat la Academie, am luat si acum sunt ofiter in politie.
Cea mai “neagra” perioada din viata mea ramane cele 7 luni din ianuarie pana in august cat am stat acasa, colegii erau toti la facultate si mie imi era rusine sa le cer alor mei bani de o bere. Ma simteam ca un parazit social. Asta m-a facut sa trag mai mult de mine si sa invat mai mult, deci per total nu a fost atat de rau.
Important e ca… mi-am implinit visul !
andrei0241
publicat @02:52 31 March 2010
Se pare ca’s printre putinii care nu retin sa’mi fi dorit sa devin ceva anume cand eram mic. In liceu ai mei inclinau spre ASE – economist, eu am vrut Cibernetica, am ajuns la Poli – Electronica si Telecomunicatii. Evident, am terminat Universitatea Maritima
Cand eram mic (in primara) am jurat ca nu o sa ma insor si nu o sa fumez – ghici, le fac p’amandoua.
As vrea sa ma fac instructor auto, parinte de fete, sot si bunic cat mai bun, iar ptr concursul asta – sa mai cresc cativa centimetri
PS: legat de planuri de viitor, mi s’a parut interesanta [url=http://www.antena1.ro/news/social/dumnezeu-i-a-aprobat-demisia-lui-mile-102166.html]Demisia oficiala[/url], scrisa de Mile Carpenisan
Mihnea(http://mihnea-95.blogspot.com)
publicat @14:58 31 March 2010
TI se potriveste ca o manusa meseria pe care o practici acum !
)
Apropo , e tare conditia cu : sub 2,5 m .
Alex A
publicat @15:56 31 March 2010
cand aveam doar 10 ani mi-am notat pe un biletel, sigilat apoi cu ceara unei lumanari parfumate ca mi-as dori sa devin prima femeie presedinte a Romaniei…anii au trecut si am imbratisat cariera de corist al Corului de copii radio, unde am fost un mic ambasador al culturii romanesti peste hotare, dar si in tara. lumea artistica m-a cam tavalit, pentru ca desi eram foarte buna ( asta conform dirijoarei, profesoarei de canto si alti oameni ce m-au auzit cantand), nu aveam un scut sentimental indeajuns de bun. azi ma chinui sa invat sa comunic, la facultate sipentru ca intre timp mi-am crescut scut emotional din piele de crocodil si solzi de brontozaur, vreau sa schimb si in politica ceva. cred ca revin la primul vis, cel din copilarie…
Adriana
publicat @18:18 31 March 2010
Documentat, mai bine zis inregistrat pe o caseta audio, la 4 ani vruiam sa ma fac “imparateasa pentru imparat adevarat” si cand tata ma intreba daca e cumva vorba de imparatul furnicilor ii raspand “nu, asa, ca imparatul Japoniei”. Dupa care nu m-a mai pasionat viitorul meu pana prin liceu, cand in clasa a noua m-am hotarat sa ma fac avocat ca sa ii apar pe amaratii soartei. Dar la un moment dat mi-am dat seama ca s-ar putea sa fiu nevoita sa apar din oficiu si un criminal, asa ca exacerbatul meu simt al dreptatii m-a facut sa renunt. In clasa a 11-a m-am hotarat sa fac facultatea de stiinte politice, in speranta ca poate intr-o buna zi voi deveni presedinte al Romaniei, dar pana atunci sa fac niste legi bune, tot ca sa ii ajut pe amarati. Am intrat la facultate, am lucrat in campania electorala din 200 alaturi de 3 viitori(pe atunci) senatori, ulterior deveniti ministri, si mi-am dat seama ca nu pot sa mint si sa insel cu zambetul pe buze, asa ca am lasat-o balta. Mi-am dorit apoi ca pana la 25 de ani sa am garsoniera mea si un job rezonabil- adica imi place sa muncesc, dar si sa fiu rasplatita pe masura muncii. De aceea m-am mutat din Cluj in Bucuresti, sperand ca acolo voi castiga mai bine sa ca ma voi descurca singura, fara sa mai am nevoie de ajutorul parintilor. De descurcat, m-am descurcat la nivel de supravietuire, in rest totul a mers prost – viata sentimentala a dat ratari memorabile si de nedepasit, cum la fel de nedepasit a ramas faptul ca am urat Bucurestiul din prima zi. La fel s-a intamplat si cu “amicitiile” si “inamicitiile” de la locurile de munca. Dar mi-am facut un nou vis – sa castig destul de bine cat sa-mi pot cumpara la inceput o garsoniera, apoi un apartament, motivul principal fiind ca sa pot sa adopt singura 3 copii – 2 fetite si un baiat. Am ratat memorabil si aici din mai multe motive –nu am castigat destui bani cat sa pot de una singura sa fac un credit la banca pt casa, nu am reusit sa ma adaptez la oras si locuitorii lui, nu mi-am gasit locul la nici un job, nu am putut suporta umilinte in schimbul unor bani in plus, nu am putut face compromisuri si nu am putut uita nici un moment ca am un suflet. Adaugand si stresul de la job, nefericirea din privat, ajunsesem in situatia in care puteam sa ma internez la spitaul 9 pe baza de cadere nervoasa, sa ma sinucid, sau sa ma iau si sa plec. Asa ca am ales ultima varianta si m-am intors acasa la mama si tata si mi-am deschis o mica afacere online, care sa-mi permita sa am bani de buzunar ca sa nu cer nimanui. Cat despre visuri, in acest moment nu mai visez la nimic. Doar sper ca poate, intr-o buna zi, fara vreun motiv bine definit, voi fi fericita.
Anka
publicat @21:50 31 March 2010
da, visele sau visurile din copilarie. Pai cand eram mica , imi doream enorm sa fiu invataoare, asta pana am ajuns la scoala. Pna prin clasa a 8 a imi doream sa ma fac medic , pana am lesinat cand mi s-au recoltat probe de sange pentru analize.Cand sa dau examen pentru liceu , mama insista foarte mult pe visul meu de mic copil sa dau la pedagocic , insa incapatanarea mea m-a trimis la matematica -fizica
… in timpul liceului , am realizat ca de fapt medicina la care vizam nu ma caracterizeaza , asa ca am dat la facultate la informatica si la facultatea de economie si administrarea afacerilor, prin anul doi de facultati am renuntat la informatica si am ramas pe economie . am fugit de contabilitate ca de naiba, uram acest domeniu , nu ca acum as fi pasionata … si am ales specializarea banci si burse de valori, fiind profund imporeionata de activitatea matusii mele ce lucra in banca. 5 ani am lucrat in asigurari , domeniu total diferit de ceea ce imi doream de fat , iar de 5 ani am job in banca , este ceea ce mi-am dorit … mare atentie: ai grija ce iti doresti in viata ca exista posibilitatea sa ti se indeplineasca. cariera este ok, am avut o evolutie frumoasa, insa sacrificiile sunt pe masura … care este avantajul ca ti-ai indeplinit un vis si nu ai cu cine sa il impartasesti si sa te bucuri de el? fericirea nu se poate cumpara .
adina
publicat @23:26 31 March 2010
incep si eu…cand eram mica…
cand eram mica imi doream sa fiu…vanzatoare in magazin…credeam ca o sa fiu inconjurata de dulciuri….si cand ma intreba educatoarea si auzea ce vreau sa devin se ingrijora ..imi spunea ca nu e normal ca trebuie sa vreau sa fiu doctorita:))
intre timp am urmat un liceu economic( din cauza parintilor) mai departe facultatea de stiinte economice(tot pentru parinti) …
acum lucrez intr-un domeniu juridic….ideea e ca sunt de acord cu tine visele ti le faci degeaba(nu ca mi-as dorii sa fiu vinzatoare:)))..in ziua de astazi trebuie sa te reorientezi in orice moment…nu poti sa sustii ca vrei sa iti urmezi visul pentru ca trebuie sa fim realisti……prost sa fi …noroc sa ai ca restul e relativ…
CorinaS
publicat @23:38 31 March 2010
Drumul meu, cumva metaforic l’am descris mai sus. Dar sincer ca desi bunul simt ma incearca, nu ma pot abtine. Fratilor, vorbiti de studii si scoli dar gramatica este zero!!! Vai de limba noastra romana…
Saluki
publicat @00:01 01 April 2010
Banuiesc ca eu m am nascut cu dorinta cea mai mare de a supravietui…in orice conditii si cu orice pret si oriunde pe glob. Asta ma duce cu gandul la primele amintiri din clasele 1-4 cand invatoarea ma punea sa strang sticle si sa le duc la colectare sau imi dadea toate gumele, penarele, riglele, uitate de colegi prin clasa. Apoi imi amintesc de liceu cand imi doream cat mai multe pachete cu ajutoare , deh…era dupa Revolutie…apoi a venit facultatea cu umilintele ei, lipsa de bani, de haine, stat prin camine si mancat cate un cartof pe weekend…apoi am emigrat in America…soc cultural…anxietate…Dar cum viata te ridica si te coboara, mi am intalnit jumatatea, om simplu si cu principii solide despre viata care a stiut sa aprecieze puterea de caracter, intelepciunea, inocenta inca pastrata, a unui suflet trecut prin multe…si nu oricum…ci cu demnitate. Acum sunt casatorita, familie, cariera si i multumesc lui Dzeu ca m am nascut saraca “material” ca sa pot balanta cu bogatia spirtuala.
Crizu
publicat @17:51 01 April 2010
Cand aveam 11 ani am visat sa fac liceul in Anglia. Nu s-a putut. La 14 lucram, in numele lu’ tati pt Avon, primii mei bani. Visul meu a fost si este sa am propria mea afacere.Ce insemna asta… Habar n-am. Am facut liceu economic privat si in ultimul an mi-am platit singura taxa.Deja aveam doua job-uri. La IMGB si un birou de traduceri. Pana atunci i-am uscat pe ai mei. La 19 ani am intrat la facultate in Rotterdam dupa ce am picat la ASE. La 24 de ani mi-am deschis prima mea firma. Sunt la inceput. E f greu si sunt pe minus. Am datorii munte. Dar sunt oke. Am avut momente di mai nasoale. Acasa am o mama, un tata, un frate, plus rude si prieteni din toata lumea. Oameni care ma iubesc si au incredere in visurile si ambitiile mele.
Vad copii mici care ma vad zambind si zambesc cu mine. E un sentiment imens sa poti face pe altii sa zambeasca.
Si cu mult inainte sa imi deschid firma am decis ca scopul ei sa fie un business social. In felul meu sa fiu corecta si sa ajut oameni si sa sustin visuri ce se vor implinite.
Vreau sa fiu sponsora de visuri
Pacat ca nu prea beau bere dar promit sa o impart cui vrea una
.
Crizu
publicat @17:59 01 April 2010
Ah si am uitat
))). Cand eram mica am visat sa am role. Aveam vreo 9 ani. Prima pereche mi-a luat-o tati la 13 ani pe care am folosit-o pana a pocnit gheata. La 24 de ani detin 3 perechi meseriase rau. Una am donat-o unei prietene pt ca vroia sa iasa cu role si nu avea.
Un alt vis a fost sa am o bicicleta. Eu nu stiu sa merg pe bicicleta si locuiesc in olanda de 6 ani. F lame, stiu. Sapt viitoare se aduna toti banutii si imi iau o bicicleta retro cu cos de picnic…vine varaaaaaa. Sunt un copil fericit si trist pt ca mi-a luat atata timp.
georgiana-karina
publicat @18:39 01 April 2010
Pe vremea cand eram de-o schioapa imi doream sa devin avocata,ai mei fiind divortati de cand e aveam un an jumate..mai tarziu am realizat ca nu aveam caracterul potrivit pentru asta…de la 2 ani am fost crescuta de un alt barbat care m-a iubit si m-a tratat ca pe propria sa fiica…am fost eleva eminenta si inca sunt…acum am pregatesc de bac, am terminat cu 10 iau bursa si voi merge le lma(limbi moderne aplicate)…pana acum 4 zile ma consideram norocoasa….acum 4 zile tatal meu natural a decedat….si au ramas atatea lucruri nespuse….cert este ca voi ramane la fel de ambitioasa si perseverenta…nu il voi dezamagi!!!
mara
publicat @12:21 14 April 2010
Voi, internauti fartatzi
Beliti ochii si bagati
La cap ce va spun acum
Despre-al meu fantastic drum:
Tot in Romania-oi sta,
Din tara asta n-oi pleca
Caci aici ma umfla rasu’
La tot pasu’ si de plansu’
Vrea din ochi sa izvorasca
Un paradox tot o sa se iveasca
Ca doar in Balcani traim
Si paradoxuri gasim.
Planul meu e pus la punct
Pe termen mediu si lung
Pe termen scurt cu niste beri
De Ursus va binevoi
Prietenii mi-i voi cinsti.
Blogroll