Acum 12+1 ani…
publicat @ 03 November 2008 in categoria > din viata...
Taguri: > concursuri..., arte martiale, box, Copolovici, eMag, kickbox, thaibox
Sunt superstitios, nu scriu numarul ala dintre 12 si 14…
Ce faceam acum atata amar de vreme? Hai ca subiectul concursului imi convine, fix in anul respectiv reuseam sa iau locul doi la Campionatul European de Kickbox full-contact. Aveam 17 ani si 92 de kile, in finala am ajuns cu un neamt de 26 de ani, 2, 14m si 140 de kilograme…
Povestea nu e usoara, daca nu ai nervi si te sperie violenta nu citi mai departe.
Campionatul a avut loc undeva in Germania, Grevenbroich (sau ceva de genul asta) se numea orasul, undeva pe langa Koln. In prima zi de concurs am avut preliminariile, 4 meciuri care pe atunci mi s-au parut medii, nici grele si nici usoare, eram toba de carte la tehnica, iar la fizic nu aveam probleme, dimpotriva.
E, in a doua zi de concurs “am dat de greu” ziceam eu, pana am ajuns in finala.
In finala aia am reusit sa simt ce inseamna sa treaca o zi intreaga pentru mine iar pentru restul lumii sa treaca 5 reprize de 2 minute.
Am intrat in ring relaxat, tata (care imi era si antrenor, Mircea Boldea pe numele de botez) imi spusese ca e unu’ fara experienta si ca n-are tehnica deloc. Eu deja ma balaceam in laurii unui Campionat European castigat, ma vedeam carat pe brate si aplaudat la scena deschisa… deja ma gandeam ce pozitie sa iau ca sa fiu imortalizat pentru statuie.
Si, dupa cum spuneam, am urcat in ring, coltul rosu, si loveam manusile intre ele regland respiratia. Si se urca in ring… rectific, ringul se indeasa sub el. Caci nu puteau sa se suie ditamai Carpatii Meridionali pe ring, singura varianta era ca ringul sa se tarasca umil sub picioarele lui.
A incalecat cele trei corzi ale ringului asa cum incalecam eu bara mica de la batatorul de covoare din spatele blocului. Era cat un munte! Eu aveam atunci 1,92m in timp ce el avea 2,14m, si crede-ma ca diferenta de 22 de cm este imensa intr-un sport de contact, in contextul in care era si o diferenta de 48 de kile…
Am inghitit in sec intorcand capul sa ma uit la taica’miu, care imi zambea relaxat (ca deh, nu lupta el). Si ii da nenea ala din colt cu gongul… eu tzac-pak un joc de picioare ca in filme, dau drumul la brate, intram si ieseam din distanta mai bine ca niciodata, serii de doua trei lovituri bine intepate, la locurile alea care trebuie, eschivam tot si ce nu eschivam blocam cu incredere. Cand a venit gongul finalului reprizei 1 eram chiar optimist, m-am dus in coltul meu si nici nu m-am asezat pe scaun (asta e psihologie de luptator, nu arati ca esti obosit – daca stiam ce urmeaza…).
Repriza a doua incepe cu cateva lovituri de picior la cap, puncte clare pentru mine, inca ceva serii, deja ma gandeam ca dupa ce castig ii pun capul ala (literalmente) de bivol pe perete ca trofeu, nu ma atingea deloc, parca pluteam, eschivam si blocam tot ce venea de la el, el era greoi, greu sa misti 140 de kile prin ring cand ai in fata un negru mobil care se antrenase tocmai pentru un joc de picioare fara oprire si o deplasare fara cusur. Si la un moment dat ma gandesc ca poate termin inainte de limita (aveam un singur meci castigat prin K.O., finala Campionatului National de Thaibox) si dadea bine la palmares. Si ma asez bine pe picioare, maschez lovitura printr-o serie de brate si il trimit… piciorul ma refer, lovitura circulara la cap, isi atinge tinta, simt ca am lovit intr-un troleu, un soc beton, fix in barbia omului… am zis gata, pregatiti hauru’ de medalie si bronzul pentru statuie!
Si… atunci a venit primul Boeing! Pentru ca trebuie sa va spun, omul nu dadea cu pumnul ci cu 747 in picaj! Stele si stelute, ochiul drept prinsese un fuleu ingrijorator spre stanga si nu mai puteam focusa cum trebuie, nu am cazut dar nici carma nu mai aveam. A batut gongul…
Repriza a treia. Noroc ca nu putea sa ridice piciorul la cap… am mai intepat eu cateva dar cand a dat individul drumul la picioare simteam ca ma loveste din stanga cu Panzer si din dreapta cu T34… la fiecare lovitura primita in blocaj (de altfel blocajul impecabil, ca altfel…) zburam cate 2m in lateral! Imi faceam curaj singur “hai Cabrale ca e tot om” dar neomul ala ma contrazicea cu fiecarea Boeing si T34 cu care ma palea. A inceput sa sara sangele, din nas, ca fantanile din Unirii in vremurile lor bune. De la jumatatea reprizei nici nu mai asteptam sa dea arbitrul stop, dupa ce dadeam 4-5 si incasam 2-3 ma intoarceam la coltul meu, ma stergea tata pe fatada si ma intorceam pe front. Si da-i si lupta!
Repriza a 4-a, reusita carierei: luat lovitura de picior in blocaj, eu tocmai ma pregateam sa lovesc fulgerator (in opinia mea de dizzy-man in action), m-a prins aiurea pe picioare si… am zburat printre corzile ringului direct pe masa arbitrului de colt! Omu’ ma intreaba cu ochii cat cepele “are you okay?” eu ma ridic hotarat si ma sui iar in ring, Carpatii Meridionali se uita uimit la mine, arbitrul de ring ma intreaba “you ok?”, eu zic “I slipped” si ridic mainile in garda, el urla “fight!”, ma reped spre carpatii Meridionali ca Chuck Norris spre moarte, mai iau doua in mufa si suna gongul…
… in pauza ii zic lu’ tata “daca mai am doua reprize il bat pe-asta”, el se uita la mine si-l bufneste rasul (mda, incurajator) si zice “beleste ochii si puncteaza clar, si stai pe picioare ca te iau si eu la fezandat”…
Repriza a cincea… nu-mi aduc aminte mare lucru din ea… multe luate, multe date (lovituri, zic) cateva prosoape umplute de sange (de negru, evident), ala cauta sa ma lateasca pe ring, eu cautam sa dau si sa scap cu viata, gong de final… am pierdut la puncte.
M-au durut dintii si gingiile cateva zile, capul o luna, mainile si umerii vreun an, seara la culcare ma simteam de parca ma aruncase cineva in prapastie si pravalise peste mine si cateva Roman Diesel incarcate cu pietre de moara, dar am scapat cu viata si fara K.O. din infruntarea cu Carpatii Meridionali!
Eram vice-campion European, am medalia si acum pe undeva printre vechiturile maica-mii, am ce sa le povestesc la nepoti cand o sa fiu batran si ofilit, si acum voua, ca tot m-a intrebat Copolovici ce faceam acum 12+1 ani, legandu-se de concursul ala de la eMag.
Ati ras, stiu… da’ daca vedeati Carpatii Meridionali cu manusi de 12lbs in mana nu va mai ardea de ras…
Ana-Maria
publicat @16:07 03 November 2008
wow ce revelatie!!! atitudine de luptator, ce mai! simpatica faza cu “I slipped”
Flory16
publicat @16:21 03 November 2008
Eu sunt o amatoare a acestui sport. Pana la varsta de 13 ani, a avut frate-meu grija sa ma invete ce inseamna si cum se practica. MAi tarziu, ne-am lasat amandoi, luasem destul centuri de la taica-meu pentru prostiile ce le faceam:D. Iar numarul 13 este unul noroc, la ora de fizica, eleva din banca cu numarul 13 este mentionata sa raspunda: iar tot timpul sunt eu:(
hby
publicat @17:11 03 November 2008
Silcris ..parca asa se numea clubul nu? era acum 12+1 ani
dxn
publicat @17:38 03 November 2008
Shihan, inca un motiv in plus sa te Respect si…sa nu te supar.
Masculin
publicat @17:39 03 November 2008
Tare povestea ta!
http://www.gradinacubarbati.blogspot.com/
little dot
publicat @17:53 03 November 2008
ai dreptate am ras, da nu neaparat de intamplare, pentru ca nu e de ras, ci de felul comic in care ai povestit-o
) cum era: “fara experienta si n-are tehnica deloc” =)) ;lasa ca are Boeing si T34
andreea
publicat @17:58 03 November 2008
dupa articolul asta, cred ca nimeni nu o sa mai aiba curaj sa se ia de tine
eu acu 13 ani aveam 6 ani, deci cred ca ma pregateam de scoala
)
Dojo
publicat @18:08 03 November 2008
Trăznet povestea … din păcate dureroasă pentru tine
Eu sunt mai laşă .. Shotokan e tot ce pot şi asta deja cu opriri. Keep up the posting, chiar ador articolele acestea
Adi Popescu
publicat @18:17 03 November 2008
De ce 12+1 și nu 11+2
?
Giuco
publicat @19:26 03 November 2008
Acum 12+1 ani aveam 12+1 ani.
raducea
publicat @19:30 03 November 2008
Adi Popescu pentru ca e cu motz ! :> 11 e asa parca dublat
AlinutZ
publicat @20:15 03 November 2008
interesanta povestea ta nenea Cabral
Pingback: foto blog & roll | McGogoo’s Hell - Blogu' lu' McGogoo
Fluture
publicat @21:30 03 November 2008
Fain. Mai vrem.
Alex
publicat @21:44 03 November 2008
De asta prefer eu Mortal Kombat…în felul ăsta nu risc întâlniri de gradul 3 cu vreo “formă de relief” de genul ăsteia despre care ne-ai povestit tu. În joc în schimb am nişte low kickuri demenţiale…pivotez foarte bine…ce mai, sunt un adevărat campion.
Serios vorbind îţi trebuie foarte multă disciplină, voinţă de fier şi curaj să practici acest sport.
Te salut.
JD
publicat @03:11 04 November 2008
Brrrrr….
Andra
publicat @18:50 04 November 2008
Nu prea am ras, ba chiar m-am incruntat nitel in timp ce-mi imaginam defasurarea meciului. Felicitari pentru titlu si bine ca meciul nu a lasat urme serioase.
cristi
publicat @20:52 04 November 2008
o singura data am vrut sa ma inscriu la box. Am intrat in sala aia unde se antrenau (nu erau cine stie ce conditii)… si am iesit in secundele urmatoare. mi-a trecut. nu mai voiam sa fiu erou.
Limu
publicat @16:28 05 November 2008
Cum il cheama pe malac?
A ajuns mare? Am mai auzit de el?
Puiu
publicat @02:39 07 November 2008
Arata`mi`l ca pun io vreo 3 bajeti cu bate sa`ti ia revansa
Pingback: Descopera » Blog Archive » Ele sunt prapastii
Pingback: Descopera » Blog Archive » Ele sunt prapastii
monkey
publicat @03:55 09 November 2008
@cristi- nu stii ce ai pierdut man.. boxul e frumos
numai ca nu te face erou
Pingback: Marc Ulieriu - BLOG “DESCOPERA” - HP Pavilion
Kriss
publicat @23:30 13 November 2008
Doamne, tragic moment, dar ai un stil de a povesti =)) rad cu lacrimi!! bine ca acum esti bine, dar sigur n`ai ramas cu nici o sechela, nu?