Sari la conținut

Merg la teatru. Nu atât de des precum mi-aș dori, nu sunt nici măcar un consumator avizat, nu emit păreri cu pretenții de critic după ce merg la o piesă… de cele mai multe ori am avut bafta să am pentru ce să aplaud entuziast, în picioare, la sfârșit.

Acum ceva ani, destul de mulți, mă invită Emi Pârvu la teatru. Era o piesă clasică reinterpretată, O noapte furtunoasă… varianta Matrix. Regia Gelu Colceag.

La Casandra, în Centrul Vechi.

În dimineața respectivă ies cu un prieten la mic-dejun. El vine cu alt prieten de-al lui… CEO-ul unei mari multinaționale de la noi. Mă întreabă oamenii ce fac pe seară, le spun că merg la teatru. Spun că vor să vină și ei.

Vorbesc cu Emi, îmi spune că este examen de absolvire și nu e cu bilet plătit, mi-a rezervat patru locuri, să vorbesc cu doamna de la intrare că știe ea ce și cum.

OK, ne vedem la 18:00 în față la Casandra. Clădirea arăta ca și cum fusese părăsită. De pe la 1.600.

Pun pe mine un jeans, o cămașă și ajung la 17:45.

La 17:50 oprește în față un A8. Varianta lungă. W12.

Șoferul sare din mașină și deschide portiera doamnei. Doamna coboară. Rochie lungă, de seară, pantofi superbi în picioare, niște diamante sclipeau superb pe pieptul dânsei.

Coboară și domnul. CEO-ul, zic. Într-un frac de nici la Oscar nu vezi.

Mă uit la mine. Mă simt sărac.

Apare și Laci, celălalt prieten, vede că mă uit ca la revista Rahan la CEO, îmi spune din colțul gurii că CEO-ul are permanent lojă la Opera din Milano și că respectul lui pentru artă se vede și prin cum se îmbracă atunci când este martorul unui act artistic.

Ne apropiem de ușile teatrului. Niște chestii oribile de metal, cu gratii sudate stângaci peste geamuri.

[sursa foto]

Intrăm în teatru.

În hol, legată cu un lanț cât un odgon de vapor, ședea mândră motocicleta lui Emi. Lacătul cu care era legat lanțul părea puțin mai mare decât o noptieră de hotel scump.

CEO-ul se uită la motocicletă, apoi la lanț, un rictus fugar îi umbrește fața… dar nu zice nimic.

De pe tavanul holului rânjeau către noi urmele repetatelor valuri de apă ce spălau interiorul teatrului la fiecare ploaie.

Pe niște trepte se răzgâiau gălăgios niște puști de liceu. Veniți cu clasa. Tot gratis.

Așteptăm cuminți în hol.

CEO-ul și doamna stăteau eleganți, dar stingheri, în hol. Puștii de liceu îi priveau ca și cum ar fi văzut un avion de bombardament într-un magazin de porțelanuri.

La un moment dat se deschid ușile… și se dezlănțuie haosul. Ușile se dau de pereți, liceenii năvălesc în sală și încep să alerge să prindă locuri în față.

Intrăm și noi în sală. Am văzut barăci de șantier mai îngrijite decât nenorocirea aia. Mirosea a mucegai proaspăt. Dar nu camembert.

Rândurile de scaune jerpelite zăceau pe un parchet umflat și tăvălit ce arăta de-ai fi putut jura că a fost montat de meseriașii care i-au făcut și lui Decebal sufrageria.

Scena mică era ascunsă ochilor de niște cuverturi mai bătrâne ca bunica, roase și decolorate.

Ne așezăm pe scaune.

Rândul de scaune era legat de parchetul antic prin trei cuie leșinate, atunci când se mișca un spectator tot rândul dansa. Mai târziu s-a inventat conceptul revoluționar Cinema 4D, dar la Casandra îl aveau deja. După vreo trei minute ne-a luat răul de mare de la valsul scaunelor.

M-am uitat la soția domnului CEO. În continuare demnă, încerca să scoată din rochie un cui ce rânjea voios din spătarul scaunului. A ieșit. Cuiul. Cu tot cu o bucățică din rochie.

CEO-ul stătea ușor ghemuit în scaun, încercând să reducă tangajul scaunului ținându-se cu mâinile de rândul din față. Rândul din față se mișca și el.

Gong. Aplauze sporadice, doi dintre liceeni făceau clasicele glume cu Cine mi-a pus mâna pe cur?!, urlând voioși undeva în dreapta.

Se trag cuverturile. Mă rog… cortina.

Începe piesa.

Superb! Pe cuvânt, fără să folosesc cuvinte mari, cred că a fost una dintre cele mai tari comedii pe care  le-am văzut vreodată.

Oamenii de pe scenă au fost de geniu! Niște copii și ei, desigur, dar au fost fenomenali!

În sală se râdea cu lacrimi!

Arunc o privire fugară către CEO. Se ținea cu mâinile de burtă, aproape prăbușit între rândurile de scaune. Doamna lui… se ținea cu dinții de scaunul din față, altfel ar fi căzut în genunchi.

Laci al meu încerca să stăvilească o criză de râs ce părea gata să-l sufoce fatal, valuri de hohote de râs alergau prin toată sala.

Scenă cu scenă, ne-au făcut oamenii ăia să uităm de tot și de toate, am aplaudat la fiecare zece secunde.

Emi Pârvu, Mișu Bendeac, Radu Iacoban, Iulia Lumanare, Vlad Logigan, Raluca Tudorache, Andrei Mateiu.

Pe cuvânt, genial!

Se termină piesa.

Ovații în picioare. Minute bune. Cei de pe scenă râdeau cu noi și plângeau de fericire.

Ieșim din sală.

Ieșim din teatru.

Le spun că dacă vor pot să mai stea puțin, că iese și Emi, mergem la o bere.

Îmi spun că așteaptă bucuroși.

Iese Emi. Îmbrăcat într-un combinezon moto, cu lanțul ce lega mai devreme motocicleta pus pe diagonală peste piept.

Îl vede pe CEO, belește niște ochi cât cepele și ridică din sprâncene.

CEO-ul îi iese în întâmpinare, îi ia mâna și i-o scutură energic, îl privește în ochi pe Emi și-i spune:

– Domnule, vă mulțumesc frumos pentru seara asta. A fost incredibil! Ne-am simțit mai bine decât oriunde în lume, ne-am simțit extraordinar! Sunteți incredibili! Meritați un teatru adevărat, costume adevărate, promovare și multe aplauze! 

Soția CEO-ului face un pas în față, îi întinde mâna lui Emi și-i spune simplu:

– Sunt onorată să vă cunosc. Dumneavoastră și colegii dumneavoastră sunteți incredibili! Vă mulțumim!

Emi, stânjenit, le mulțumește și el. Ne despărțim de ceilalți.

Emi, privind către fundul A8-ului care se îndepărta îmi spune zâmbind:

– Bă, pentru asta m-am făcut actor. Dacă mor așa… mor sărac, dar fericit.

Au trecut ani de-atunci, dar tot mi-a rămas asta în cap…

După vreo două săptămâni mi-a spus Laci că a încercat CEO-ul să facă o sponsorizare, să mai aducă prăbușirea aia de sală la lumină. A fost refuzat din motive birocratice.

L.E. Am vorbit cu Emi, mi-a dat o fotografie din piesă:

5 comentarii despre "Teatrul românesc. Cum să faci din rahat bici… și să și pocnească!"
  1. Gina N.

    Mi s-a făcut dor de teatru… cred că o să-mi fac cadou de 8 Martie luna viitoare. In avans, dar atunci am cu cine sa las pitica din dotare

    răspunde
  2. Cosmin

    un tag lui Mihai Bendeac pe facebook , are o fata foarte „expresiva ” :)

    răspunde
  3. alex

    interesant si trist in acelasi timp….Poate citeste si doamna primar Firea, in caz ca acest teatru apartine primariei.

    răspunde
  4. Mada

    Buna Cabral, nu stiu daca tu sau cei care te citesc au auzit pana acum de Cuibul Artistilor (https://www.facebook.com/cuibulartistilor/). Sunt actori tineri, cu initiativa si muuult talent, iar ceea ce descrii tu aici am simtit si eu de multe ori la piesele lor! Au avut norocul sa primeasca permisiunea sa joace in sala de festivitati a Facultatii de Inginerie a Instalatiilor de pe Pache Protopopescu si de un an jumatate ofera teatru gratuit studentilor si oricui este amator de cultura. Iti recomand din suflet cand vei avea timp o ora jumatate seara sa te duci sa ii vezi, sunt sigura ca ii vei adora si tu.

    Revenind la ce ai scris, nu pot spune decat ca m-am vazut in sala de teatru langa domnul CEO si sotia, simtind scaunele dansand, razand in hohote la piesa si aplaudand cu frenezie la final :D imi place mult cum scrii, cum povestesti si cum transmiti emotie!

    P.S. ai relatat o amintire care e atat de actuala..ma bucur insa ca exista initiativa si multe talente care lupta pentru educarea prin cultura.
    Semnat, un suflet, 26 ani

    răspunde
  5. robert.bt

    Cred ca intotdeauna artistii nu au fost respectati la adevarata lor valoare, desi tot ce este in jurul nostru este arta. Dupa articolul asta sper sa ajung mai des pe la teatru :D

    răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *